Plafonul – Eugen BLAGA
Ni se livrează, mai ales în ultima vreme, informații alarmante: se fură din bugetul de sănătate, se decontează medicamente precrise de medici decedaților sau unora care de mulți ani nu au mai trecut prin țară și multe altele asemenea.
Mai mult, am aflat că aceleași găști de hoți ne-au pus viața în pericol atunci cînd doar ne-au mințit că, din sînge sau alte probe recoltate pentru laborator, au efectuat analizele cerute de diagnostician. Pe baza rezultatelor fictive s-au stabilit tratamente care trebuiau să vindece boli, să salveze vieți, să salveze copiii sau șubredele vieți ale bătrînilor noștri.
Pentru că afacerea era mare, trimiterile multe, pentru că toți cereau bani, ce vrei?, lăcomia nu o poți stăpîni, la un moment dat, ajunseseră în criză de diagnostice, încît, fără jenă, își cereau unii altora informații sau propuneri de diagnostice.
Dacă cifra din dreptul vîrstei era mare, urgent te pricopseai, în acte, cu o boală grea de inimă sau de ficat sau aflai, spre mirarea ta, că te paște un ulcer, deși niciodată nu te-a durut stomacul, sau, și mai grav, un hepatic cronic de 10-20 de ani afla că ficatul lui este în bună stare și se poate apuca din nou de băutură.
Banii, în schimb, le intrau direct și în totalitate în buzunar, pentru că profitul era net. Lipseau cheltuielile materiale cu substanțele și reactivii.
Un alt prilej de a fura au fost licitațiile. Licitațiile de medicamente, mai ales ale celor din programele naționale, care, odată, nu chiar demult, erau decontate din bugetul de stat, și nu din cel de asigurări sociale de sănătate.
Se fură și cu ajutorul SIUI-ului . Poate vă veți întreba: cum se poate fura cu un instrument informatic, adică cu sistemul informatic unic integrat? Iată că, deși trebuia să ne protejeze de hoții, cu el se poate fura.
De mai bine de 15 ani s-a lansat nevoia de SIUI. S-au făcut proiecte. Au fost plătiți consultanți. S-au constituit parteneriate naționale și internaționale. S-au executat nenumărate și costisitoare deplasări peste hotare, pentru a se dobîndi înțelepciune, experiență, best-practices. Au urmat apoi caietele de sarcini. În mai multe etape. Evident, caietele s-au făcut cu consultanți plătiți tot din fondul național unic de asigurări de sănătate. Și, în sfîrșit, a venit momentul mult așteptat. Licitațiile. În mai multe rînduri, pentru că, de fiecare dată, erau urmate de contestații.
De atunci și pînă în zilele noastre au urmat multe, prea multe acte adiționale care au dublat, triplat, etc. valoarea SIUI-lui, un fel de fata morgana.
SIUI-ul a devenit, la un moment dat, chiar și vedetă. Apărea la televizor des. De fiecare dată cînd guvernanții vremii doreau să le demonstreze contribuabililor/asiguraților că veghează la sănătatea lor.
Conform caietului de sarcini, sistemul informatic trebuia să rezolve o mulțime de probleme ale sistemului național de asigurări de sănătate și ale celui de sănătate. Mai ales, trebuia să contribuie decisiv la stoparea hoției, a furtului din banii publici. Programul mai trebuia să deconteze numai acele servicii de sănătate efectiv adresate populației, eliminînd, în totalitate, falsurile, minciunile, hoția, îmbogățirea prin fraudă.
Sistemul închidea cercul. De la diagnostic și prescripție, trecînd prin terapie, și pînă la vindecare și recuperare, monitorizarea trebuia să fie totală.
Dar, haideți să ne întrebăm. Cine dorea un asemenea sistem?
Cu siguanță, noi, asigurații, noi care, lună de lună, plătim cota. Noi care ne plătim Obolul lui Caron, în drumul spre o sănătate iluzorie. Plătim taxe pentru orice venit pe care-l realizăm muncind sufocant, pentru a îndestula conturile celor care ne trimit facturi, umflate din ce în ce mai mult, în pericol de a ne exploda în față, desfigurîndu-ne financiar.
În afară de noi, nu mai cunosc pe cineva interesat ca sistemul informatic unic integrat să meargă.
Și, la un moment dat, a venit vremea lansării. Publice. Cu participarea autorităților, a demnitarilor de cel mai înalt rang. Cu toate televiziunile de față. S-au făcut aplicații, dar, spre hazul și batjocura națiunii, au eșuat chiar în timpul demonstrației.
De atunci și pînă azi sistemul nu și-a demonstrat calitățile, forța, toate binefacerile așteptate. Ba uneori, pare că, de fapt, nu există, este doar fata morgana.
Al doilea produs care trebuie să producă miracole în sistem și care, ni se promite, va fi operațional în data de 22 ianuarie 2013 (sic!, nu am văzut vreodată, în ultimii ani, termen respectat), este Dosarul electronic de sănătate, care va trebui să reunească întregul tablou clinic al pacienților asigurați. Dosarul va fi extrem de util obiectivării deciziei medicale. El va reuni informații corelate din diverse surse, dar disponibile în timp real. Ni se spune și cît costă. Nu mai mult de 81 milioane de lei, la care se adaugă TVA-ul.
Cu ceva timp în urmă, a apărut apoi rețeta electronică. Altă belea pentru medici. Și iată cum, în loc să se concentreze pe suferința bietului pacient, în loc să nu mai aglomereze, din cauza lipsei de timp, pacienții, pe coridoarele, unele mizerabile, medicii și asistentele de cabinet trebuie să scrie rețete electronice cu un ochi, iar cu celălalt să stea pe plafon. Să nu-l depășească, pentru că altfel nu mai decontează casa (de sănătate).
Substantivul comun plafon, înțeles doar ca cifră limită sau limită valorică în cadrul unor operațiuni financiare, a devenit substantiv propriu, iar lumea medicală se plînge: Nu ne lasă Plafonul să mai scriem rețete!, sau Din cauza Plafonului nu mai avem bani!, sau multe altele, care au stîrnit ura populației.
Plafonul a devenit un personaj. Rău, pervers, ticălos, care nu ține seama de suferința oamenilor, care trimite uneori oamenii la moarte, care condamnă la suferință.
De aceea oamenii îl înjură, pentru că, realmente, unii chiar cred că există undeva, acolo, un plafon care urăște oamenii.
Plafonul mai este și o justificare pentru cei care refuză oamenilor bolnavi servicii medicale: Nu-ți mai pot scrie medicamente, pentru că mi s-a terminat plafonul!, sau Du-te și fă-ți analize la privat, că eu nu mai am plafon!
Dar de ce nu mai avem plafon?
În primul rînd, pentru că numărul celor care susțin sistemul, adică al nostru, al celor care muncim, a fost și este într-o continuă scădere.
În al doilea rînd, pentru că numărul beneficiarilor de servicii medicale este în continuă creștere, din cauza creșterii speranței de viață și, după cum se știe, cei de vîrsta a treia sînt, firesc, cei mai mari consumatori de servicii medicale.
În al treilea rînd, pentru că morbiditatea, în creștere la toate grupele de vîrstă, a generat creșterea consumului de servicii medicale.
În al patrulea rînd, pentru că numărul celor care beneficiază de servicii medicale și nu contribuie este în continuare mare.
Pentru că se fură, pentru că se risipește, pentru că statul, pe tăcute și pe ascuns, și-a transferat obligațiile financiare către fondul de sănătate. Dar și pentru că, în fruntea instituțiilor statului, cu competențe în acest domeniu, au fost puși amatori, oameni fără practică în domeniu, cu antecedente politice și cu obligații politice pe măsura demnității, oameni aroganți, plimbați de șoferi personali în mașini scumpe, înfundați în fotolii somptuoase, risipitori de bani, cu relații subterane în cea mai bogată lume, cea a producătorilor, distribuitorilor și a prestatorilor de servicii medicale.
Cei mulți, contribuabilii, bolnavii, suferinzii, traumatizații, săracii, cei fără bani și fără relații, consumatorii de servicii medicale, așa cum îi numesc managerii sistemului, se chircesc pe coridoare, la ușile medicilor, unii, mai norocoși, pe scaune insalubre, în întuneric, zguduiți doar de zgomotul arogant, pe pardoselile murdare, al tocurilor asistentelor.
Cei care așteaptă, cei care cred, cei smeriți, cei care se roagă la Dumnezeu să mai fie plafon și pentru ei, să se mai găsească pentru ei un pat de spital, chiar și pe un coridor, sînt, de fapt, plătitorii. Cei care-i plătesc să le protejeze sănătatea. Atîta cîtă mai au.
Îmi povestea ceva, zilele trecute, un amic. Avusese o criză. O criză urîtă, omul fiind suferind de o boală cronică. Cu mare greutate, cu puținele resurse fizice ce-i i-au mai rămas, a reușit să conducă propria-i mașină spre spital. La poartă, poarta spitalului pe care-l cunoaștea foarte bine, a fost legitimat, cum era firesc, iar apoi îndrumat spre parcarea mare, cea pentru bolnavi, cea de la cîteva sute de metri de intrarea spitalului, pentru că, la parcarea de lîngă spital, deși largă, încăpătoare, are dreptul să parcheze doar personalul.
Omul a explicat că este bolnav. Că se simte rău, că nu poate urca acea pantă continuă, de sute de metri, spre ușa spitalului, că e posibil să-și pună viața în pericol. Portarul care, de fapt, executa o dispoziție, i-a spus că-și poate pierde pîinea, are și el copii, ce să facă?
Și atunci amicul meu, susținut de brațul soției, s-a tîrît, încet, cu teamă, cu suferință, cu lacrimi de umilință în ochi, spre clădire.
Cine era el? Un om obișnuit. Nu este decît unul dintre susținătorii sistemului, unul dintre stîlpii de bază, unul dintre cei care-și plătesc lună de lună obolul, an de an, de aproape 40 de ani. A plătit sistemului atîția bani, că, dacă-i avea în cont, într-o bancă serioasă, putea susține cu ei nu doar nevoia sa de îngrijiri medicale, dar și-ar fi putut completa pînă și pensia amărîtă de intelectual, pe care urmează să o primească.
Sistemul este bolnav. Întreaga societate este bolnavă. Boala este cronică. Cei care trebuie să o vindece nu fac nimic. Din neștiință profesională sau, poate, din prostie, din lăcomie și dorință de a se căpătui, din aroganța celui care nu mai vede, din fuga limuzinei, amărîții cenușii de pe străzile cu gropi și bălți, sau, poate, din toate aceste cauze la un loc.