Politicianism şi servilism

Cu excepţia perioadelor preelectorale, când fierberea politică eclipseată orice alte preocupări, oamenii politici din ţările occidentale fac abstracţie de această calitate şi se confruntă pe terenul argumentului economic, subsumat, la rându-i, interesului naţional şi binelui public.

Democraţi sau republicani, parlamentarii americani sunt, în primul rând, americani. Cei care lucrează în administraţie, sub nici o formă nu pot invoca apartenenţa lor politică.

O ligă a primarilor pe criterii partinice sau etnice ar fi o aberaţie de neconceput. legea, constituţia, statul, ordinea de drept sunt sacre pentru toţi.

La noi, ciorovăiala politicianistă, meschinăria şi pâra nu încetează nici în cele mai critice momente prin care trece ţara.

Chiar şi resuscitarea tensiunilor etnice este utilizată de diverse partide şi diverşi lideri ai lor pentru a-şi consolida un iluzoriu capital politic.

În cea mai directă tradiţie fanariotă se găsesc „combatanţi” care apelează, în continuare, la arbitri din afara ţării, descalificându-şi adversarul în termeni pe care chiar şi duşmanii din exterior s-ar jena să-i folosească.

Politicianismul înfloreşte unde şi când te aştepţi mai puţin. Şi când e vorba de protecţia mediului, şi când e vorba de reprezentarea în AGA, şi când se discută Legea caselor naţionalizate, până şi când e vorba de SIDA: Legea bugetului este un exemplu deja clasic.

Dacă anul trecut guvernul a fost cel învinuit şi admonestat că n-a adus din vreme proiectul de lege spre a fi dezbătut de parlament, anul acesta nimic altceva n-a împiedicat finalizarea sa în afara obstrucţiilor parlamentariste, ca să nu spunem, de-a dreptul, a boicotului.

Câte neajunsuri provoacă o asemenea situaţie ambiguă – o economie lăsată luni de zile, practic, la voia întâmplării – nu are rost să mai arătăm.

Pe de altă parte, puterea recurge şi ea la aceleaşi „subtile” procedee.

Bunăoară atunci când introduce câţiva primari pedeserişti între zecile de primari daţi afară, doar pentru a escamota faptul că lotul primarilor maziliţi este recrutat aproape exclusiv din cadrele opoziţiei.

Politicianismul la români îmbracă varii forme – de la negarea „în vrac” a tot ce prezintă adversarul, până la renegarea propriilor idei, dacă se regăsesc şi în platforma adversarului.

Dar forma cea mai penibilă, deloc nouă, ce-i drept, este cea a închinării către Puterea Executivă a zilei, fie ea politică sau economică.

Îndrăzneala de a avansa o altă părere, o rezervă cât de mică asupra obiectivelor nu ştiu cărui for politic sau financiar mondial îi congestionează pe susţinătorii argumentului de autoritate mai rău decât i s-ar fi întâmplat Anei Pauker dacă, prin absurd, s-ar fi intenţionat punerea în discuţie a gândirii tovarăşului Stalin.

Cum adică? Să te îndoieşti? Să crezi altceva decât s-a stipulat? Să ieşi din liniile prestabilite, din dogmă? Sigur, atunci când tăgada vine din partea unor savanţi străini se poate accepta, aşa, ca o curiozitate, dar cu aparatul critic ncesar, cu distanţarea obligatorie… Altfel, e de neconceput.

Nu este surprinzător când o asemenea poziţie survine de la vreun ideolog, vădit stipendiat, care ne bălăcăreşte că nu ne aliniem, dar este alarmant când capii ţării părăsesc o sală de conferinţe când cineva are o opinie divergentă faţă de cea impusă.

E adevărat însă că la fel ar fi procedat şi Gheorghiu-Dej, în primii ani de după război, dacă vreun profesor ţicnit ar fi pus în discuţie, pe faţă, linia Moscovei.

Acum, linia e alta, capitala e alta, lumina vine din alt punct cardinal. Politicianismul românesc continuă să nu aibă frontiere şi coloană vertebrală. Este ceea ce-i dă individualitate, marca lui naţională.

(13 februarie 1995)

 

Comments

comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.