Portretul unei Mari Doamne, sau despre tentația jurnalismului total
Cu siguranță, una dintre cele mai mari satisfacții ale „activității” de jurnalist o reprezintă oamenii pe care îi întâlnești.
Oameni, în primul rând, cu personalități diverse, fiecare cu o bogăție intelectuală aparte, iar uneori cu o frumusețe interioară care te „prinde” și te îmbogățește.
O astfel de întâlnire a fost cea cu doamna Simona Bleahu, care a depășit limitele unui simplu interviu și a devenit o poveste, o artă a întâlnirii, un dialog ca o piesă de teatru, într-un spațiu care definește și care îți impune să te autodefinești.
Drumul până la casa doamnei este o poveste în sine: locuiește în Bucureștiul vechi, cel care mai păstrează aerul de interbelic românesc împletit cu arhitectura de influență franceză sau italiană.
Am coborât pe Dionisie Lupu până la intersecția cu Rosetti într-o după-amiază de septembrie, în care lumina caldă de miere se așeza leneș pe frunze și aluneca în pete mișcătoare pe asfaltul încă încins de căldurile mistuitoare de august.
Atmosfera din sufrageria maiestuoasă și din biroul răcoros, în care lumina după-amiezii cădea blând peste cărți și lucruri, m-a copleșit: mii de cărți pe rafturi care acoperă pereții până la tavan, o muzică clasică în surdină, care te înconjoară pe după umeri și te face să pătrunzi într-un alt timp. E semiîntuneric și se aude un sunet ușor de baston.
Doamna Bleahu intră și zâmbește luminos.
Parfumul subtil de roze pe care i le ofer completează sublim tabloul, ca o piesă de teatru în care simt că am pătruns și am vagul sentiment că era ceva ce căutam, ce intuiam că există și care dintr-o dată mi s-a arătat, s-a deschis, ca să nu rămână nespus.
Dialogul a decurs firesc, natural, vocea caldă cu accente egale, precum măsurile muzicale, dar mai ales eleganța nobilă cu care își prezintă colecția de icoane, de ceramică prețioasă, tapiseriile cu elemente din vremea Brâncovenilor și obiectele unice de colecție, sculpturile și schițele-portret dedicate lui Marcian Bleahu, te pătrund şi-ţi dau senzaţia că priveşti pe gaura cheii o scenă din viața unor oameni de o neegalată noblețe.
Iar personajul principal al acestui interviu-în-teatru este o intelectuală rafinată ajunsă la o vârstă venerabilă, ce își petrece timpul în casă, repetând marele rol al vieții sale: continuarea muncii de cercetare științifică a lui Marcian Bleahu, care tocmai prin acest fapt, așa cum mărturisește cu emoție, „este încă acolo”, este la birou, scrie, îi dictează și ascultă muzică.
Povestea este simplă şi, totodată, complicată, ca orice poveste de viaţă. Simona Ionescu a studiat Literele și a tradus „Rinul” și „Scrisori din călătorie” de Victor Hugo, iar portretul său de Giocondă fără sfârșit zâmbește firav lângă volumele din bibliotecă, așezate aproape de cristaluri din epoca regală.
Fotografii împreună cu Regele Mihai și Regina Ana stau tăcute printre cărți cu coperți de piele și pietre cu vibrații aparte, scoase din inima adâncă a peșterilor pe care speologul le-a străbătut și studiat, ca să rămână carte de învățătură generațiilor viitoare.
Şi totul pare să „curgă” din interpretarea unor bucăți muzicale din simfonii celebre, pe care postul de radio le difuzează constant și care nu se oprește în casa Bleahu niciodată, hrănind parcă o nesfârșită poveste de dragoste, de fidelitate, de acceptare. Muzica străbate casa și piesa, de la început până la sfârşit.
Actul în care eu am intrat continuă cu o serie de întrebări și mărturisiri, care creează un anumit gen de intimitate, ca între un artist și subiectul artei sale. Fără ca relaţia de confidenţă să fie declarativă, ascult și înțeleg trăiri profunde.
Cu dezinvoltură şi farmec, Doamna Bleahu îmi prezintă corespondența soțului său, ordonată în plicuri, pe ani, din 1944 până în 2019. Câtă istorie, ce frânturi miraculoase ale unor epoci istorice trebuie să ascundă aceste manuscrise, mă gândesc…
Îmi deschide un manual de istorie din 1935, după care soțul său a studiat în clasa a VI-a secundară, îmi arată colecția impresionantă – 40.000 de diapozitive realizate în lumea subterană, metrul de cărți scris de Marcian Bleahu într-o viață de cercetare neîntreruptă și cu emoție, așezată lângă Cartea de Onoare a familiei, ultimul volum, pentru care autorul a dat bun de tipar cu două zile înaintea plecării: „Ariile protejate și protecția naturii”.
Apoi mi-a așezat, rând pe rând, pe măsuța la care m-a invitat să stau, alături de un ceai cu gust divin și pateuri făcute în casă, șase cărți despre care vrea să îmi vorbească: ediția princeps „Omul și peștera” din 1978, apărută la Editura Sport-Turism, cărțile apărute la Paideia – „Spovedania unui neînvins” (2006), „Dincolo de peisaj” (2007), „Note… fără portativ” (2011), „Activitate și scrieri 1944-2019” (ediția îngrijită de Simona Bleahu în 2022), precum și volumul monografic publicat de Presa Universitară Clujeană în 2024 „Ultimul enciclopedist Marcian Bleahu– 100 de ani de la naștere”.
O dedicație se remarcă, ca o spovedanie: „Simonei (Monel), alături de care am parcurs jumătate din viața mea fericită.”
Doamna Simona Bleahu continuă munca de documentare în fiecare zi, cu abnegație, aproape cu conștiința unui destin.
Farmecul şi temperamentul ei sunt tandre şi ucigătoare în acelaşi timp, este un caracter desăvârşit care își asumă munca de păstrare a memoriei, adunând cronologic amintirile unei cariere strălucite a unui mare naturalist, geolog, explorator, politician, scriitor și teoretician al muzicii.
A scrie despre o astfel de personalitate, ce pare neverosimilă în lumea noastră, este doar un gest minor de plecăciune. Întâlnirea rămâne marcată în memorie.
Silvana Cojocărașu
Fotografii: arhiva personală