POVESTEA PODULUI LUI APOLODOR
Printre minunile lumii antice, după unii autori, se numără şi podul ridicat de romani după planurile lui Apolodor din Damasc, la Drobeta Turnu-Severin. Odată cu podul, transformat astăzi în ruine, au dispărut şi secretele construcţiei sale…De unde provenea lemnul şi care era compoziţia cimentului folosit?… A fost oare Dunărea deviată pe alt curs?… Şantierul şi povestea machetei podului
Câţiva kilometri în aval … de locul în care se încheie marea aventură a Dunării din Defileul de la Porţile de Fier, în apele domolite pe sub malul stâng al fluviului îşi oglindeşte chipul multimilenar, portul şi cetatea de la Drobeta –Turnu Severin.
În ziua de 17 octombrie 1910, începeau cu mare solemnitate, lucrările de aducţiune a apei din Dunăre, …”pentru îndestularea şi sănătatea oraşului Turnu Severin”…După cum ne aminteşte placa memorială, fixată la temelia castelului de apă, ce domină de atunci împrejurimile: …”după trecere de patru ani de neîntreruptă muncă, în anul 1915, aceste mari şi mult aşteptate lucrări s-au termiant cu bine, fiind în acest an, Rege şi Regină a României, Majestăţile lor Ferdinand I şi Maria”…
O istorie multimilenară se ascunde sub temeliile oraşului, reconstruit după planurile arhitectului francez Xavier Villacrosse, în urma unui decret din 22 aprilie 1833, emis de generalul Kiseleff.
Oraşul modern îşi trage seva din acelaşi drum de ape al Dunării ce lega odinioară, aşezările neolitice, pe cele de epoca bronzului, sau dacice de epocă a fierului… aşezări pe care grecii şi mai apoi romanii le vor fi descoperi aici, cu mult înainte de marele război care a transformat Dacia în provincie a marelui Imperiu… “Diploma Ioaniţilor” de la 1247 pomeneşte de “Castrum Zeurini”, centrul unităţii militar administrative a “Banatului de Severin”, “Terra Zeurinio” sau “Ţara Severinului” care la acea vreme, alături de Ţările lui Farcaş, Ioan şi Litovoi era cea de a patra importantă formaţiune politică feudală românească, din această regiune carpatică. Fragmentele ceramice, aparţinând Culturii Gârla Mare, descoperite pe teritoriul oraşului, indică o intensă locuire a zonei încă din epoca bronzului, secolele al XV-lea şi al XIII-lea înainte de Christos…
Pe amplasamentul actualului oraş, port la Dunăre, Ptolemeu menţionează în scrierile sale, aşezarea dacică numită Drobeta…Ea va intra definitiv în istorie, odată cu expansiunea romană în nordul Dunării şi cucerirea Daciei. S-au păstrat până astăzi, ruinele castrului roman ridicat aici la sfârşitul primului război dus de Împăratul Traian împotriva dacilor, menit să apere impresionantul pod peste Dunăre, construit între 103 – 105 după Christos de Apolodor din Damasc.
Din toată această monumentală operă de artă inginerească plasată, de unii autori, printre minunile lumii antice, s-a păstrat până la noi, protejat de un mic batardou pe malul românesc al Dunării, doar unul din pilonii construiţi după o tehnică rămasă şi astăzi necunoscută încă, pe care se sprijinea odinioară suprastructura din lemn a construcţiei.
Cu excepţia scrierilor lui Dio Cassius, s-au pierdut, odată cu secretul liantului folosit la ridicarea construcţiei şi celelalte date despre Podul lui Traian care avea 20 de piloni, distanţaţi la 51 de metri unul faţă de celălalt, măsura 1135 metri lungime, avea 14,5 metri lăţime şi se ridica la o înălţime de 19 metri deasupra apelor Dunării…
După o călătorie făcută în regiune, prin anul 1835, într-o perioadă de secetă cu Dunărea la nivel scăzut, medicul englez John Paget intocmeşte o primă schiţă a celor 20 de piloni care încă se mai păstrau la acea vreme… Pentru a uşura navigaţia în zonă, pe la 1906, „Comisia Internaţională a Dunării” cerea statului român distrugerea a doi piloni dinspre partea românească a podului.
În acest sens, inginerul francez Duperrex, a întocmit studiul tehnic şi arhitectonic realizând şi o machetă din lemn scara 1:100 expusă în acelaşi an la expoziţia de la Bucureşti, care comemora 40 de ani de domnie a Regelui Carol I pe tronul României.
Cum a fost oare posibilă construirea pilonilor din zidărie ce suportau tablierul din grinzi masive de stejar al podului?…Este unanim acceptată astăzi ideea ridicării acestora pe „sec” în albia Dunării peste o fundaţie care cobora la opt metri adâncime.
Acest fapt presupune devierea fluviului, probabil pe un canal artificial, special săpat pe o lungime de 17 kilometri şi identificat, spre sud, cu un fost braţ al Dunării…
Distingem silueta inconfundabilă a podului, apărat în sud de castrul Ponce iar în nord de castrul de la Drobeta… şi pe columna de la Roma, în metopa care-l înfăţişează pe Împăratul Traian, în vara anului 105 după Christos, aducând ofrande zeilor înainte de traversarea Dunării şi declanşarea celui de-al doilea război dacic…
La nici trei ani de la înfrângerea suferită în primul război, în urma căreia, pierduse teritorii importante precum: Banatul, Oltenia, Muntenia şi sudul Moldovei, tânărul rege Decebal se va vedea nevoit să încalce condiţiile umilitoarei păci impuse de Traian şi atacă garnizoanele romane aflate pe teritoriul propriului său regat…Romanii ripostează şi pătrund în Transilvania pe mai multe coloane: prin Oltenia – pe valea Oltului şi valea Jiului, prin Muntenia şi prin Banat – pe la Tapae…Trădat de mulţi dintre nobilii săi, grăbiţi să i se închine împăratului, lipsit de aliaţi şi covârşit de superioritatea zdrobitoare a forţelor imperiale, Decebal este forţat să se retragă la Grădiştea de Munte, în Munţii Şureanu încercând să amâne deznodământul unui conflict ce se consuma deja, sub zidurile Sarmizegetusei Regia capitala regatului său… Din acest moment pentru împăratul Traian sfârşitul războiului nu mai era decât o chestiune de timp… Pentru Decebal, o problemă de onoare…
Cu greu ne-am putea imagina, privind astăzi peisajul din Munţii Şureanu de la Grădiştea de Munte, amploarea confruntărilor şi dramatismul evenimentelor petrecute aici cu nouăsprezece secole în urmă.
Implacabil, timpul şi-a lăsat amprenta peste munţii astăzi împăduriţi, apăraţi cândva de zidurile cetăţilor, pe care războinicii daci le credeau inexpugnabile…Unele dintre ele, ca şi cea de aici, de la Costeşti – Blidaru, aşa au şi fost… nu au putut fi cucerite, războinicii abandonându-le abia după ce li s-au epuizat resursele de hrană, dar mai ales de apă.
Acesta se pare că a fost “călcâiul lui Achile”, punctul slab al temuţilor războinici din Carpaţi, pe care Traian, cu siguranţă, l-a cunoscut şi exploatat la maxim atunci când şi-a conceput planul de luptă în cel de-al doile-a război, decisiv dus împotriva dacilor…
Cetatea de la Costeşti – Blidaru, a fost ridicată cu mari eforturi pe un mamelon ce se înalţă la aproape 250 metri, deasupra platoului ce mărgineşte în prezent, spre sud-vest comuna Orăştioara de Sus din judeţul Hunedoara. Chiar dacă unele elemente arhitectonice, cum ar fi planul rectangular, bastioanele de la colţuri, intrarea – situată într-un bastion – şi turnul locuibil sunt de certă influenţă elenistică, tehnica de construcţie a zidurilor cetăţii nu se conformează acesteia… Din această abatere de la regulă, spun specialiştii, a rezultat faimosul “murus dacicus”, blocuri din piatră fasonată aşezate perpendicular pe direcţia zidului…
Construcţiei iniţiale i s-au adăugat într-o fază ulterioară alte ziduri din piatră fasonată, dar şi ziduri din piatră cioplită şi legată cu pământ care i-au dublat practic suprafaţa. Încă nu se ştiu adevăratele motive pentru care începând cu secolul I înainte de Christos şi pîna la debutul războaielor daco-romane, timp de mai bine de 150 de ani, în Dacia s-a edificat un veritabil sistem de apărare care cuprindea peste 90 de lucrări de fortificaţii, de diferite tipuri: aşezări întărite, cetăţi şi fortificaţii de pământ.
Constituie un grup aparte, cele din sudul bazinului mijlociu al râului Mureş, de aici din Masivul Şureanu, din care mai făceau parte alături de Blidaru, cetăţile de la Costeşti – Cetăţuie, Luncani – Piatra Roşie, Feţele Albe şi Vârful lui Hulpe. Ele ţineau practic sub control căile de acces spre capitala Daciei preromane Sarmizegetusa Regia şi inima acestui sisitem complex de fortificaţii. Încă nu se ştie, de cât timp şi de câţi lucrători a fost nevoie pentru finalizarea lor şi rămâne o enigmă procedeul prin care a fost adusă piatra de construcţie uneori de la 40 de kilometri depărtare de aici, de dincolo de Mureş, din cariera numită azi Sântă Măria de Piatră. După estimările specialiştilor, volumul de material dislocat şi de piatră pusă în operă este comparabil, cu cel al piramidelor egiptene… Putem lua deci “ad literam” scrierile istoricului antic Dio Cassius care afirma despre daci că, “…aveau munţii întăriţi cu ziduri”…
Un drum antic, supravegheat de numeroase turnuri de pază şi lung de aproape douăzeci de kilometri, lega cetatea de la Costeşti – Blidaru, considerată cea mai puternică fortificaţie a sistemului defensiv din Munţii Orăştiei, de capitala regatului dac condus de Decebal… Sarmizegetusa Regia situată în apropiere, pe versantul vestic al Muntelui Şureanu…
În anul 106 după Christos, la vremea când Decebal alături răboinicii săi, se pregătea aici pentru marea şi ultima confruntare cu destinul, aşezarea, ocupa o suprafaţă de şase kilometri pătraţi iar construcţiile erau amplasate pe mai multe terase antropogene, unele dintre ele întărite de ziduri de susţinere care se ridicau până la paisprezece metri înălţime.
Întregul ansamblu dotat cu conducte de apă, canale de drenaj, drumuri pavate şi scări era împărţit în zone distincte: două cartiere civile, separate între ele de o fortificaţie şi zona sacră… Aceasta din urmă era situată la est de fortificaţie, în fapt un uriaş val de pământ care înconjura mamelonul terasat, înalt de aproape o mie de metri pe care era practic amplasat oraşul.
În urma săpăturilor sistematice începute în anul 1924, la îndemnul profesorului Vasile Pârvan, sub îndrumarea lui Dimitrie M. Teodorescu, şi continuate pînă de curând de Ioan Glodariu şi Vasile Moga de la Cluj au ieşit la lumina zilei după mai bine de nouăsprezece secole zece sanctuare rectangulare şi un mare altar de piatră, edificii alcătuite integral sau parţial din calcare sau andezite. Spre exterior, sanctuarele rectangulare erau mărginite de un şir de pilaştri de piatră, în vreme ce spre interior se ridicau coloane masive din piatră sau lemn… Cu excepţia sanctuarelor, unice şi enigmatice ca şi figura lui Zalmoxis, zeul despre care se spune că le-ar fi insuflat dacilor ideea nemuririi, toate vestigiile descoperite în această regiune constituie o insolită îngemănare între elementele autohtone dacice cu cele împrumutate din lumea elenistică.
Toate sunt însă, prin număr, dimensiune, amplasare şi mod de execuţie, cele mai reprezentative elemente de arhitectură europeană din antichitate, din afara lumii greco-romane, neavând corespondent în nici o altă parte a continentului.
În acest univers al sanctuarelor de la Sarmizegetusa, în vara fierbinte a anului 106 după Christos, s-a consumat ultimul act al confruntării ce a transformat, poate mult prea devreme, şi pe nedrept în neant o civilizaţie care sta să se nască…
Se pare că cetatea sacră a dacilor nu a căzut decât în clipa când, din lipsa apei, ultimii ei apărători, s-au prăbuşit sfârşiţi de sete.
Înainte de marele asediu, Decebal ascunde comorile regale sub albia râului Sargeţia… Romanii află însă de ascunzătoare şi capturează după cum susţine istoricul Dio Cassius, “…165 de tone de aur şi argint mai mult de dublu”…
Încă nu se uscase sângele ultimului apărător căzut în faţa puhoiului legiunilor de asediatori iar la Sarmizegetusa Regia, începeau să fie pedepsite până şi pietrele altarelor închinate zeului care îi învăţase pe daci să devină nemuritori…
În ultimele clipe, însoţit de o ceată de nobili fideli, Decebal se va strecura printre asediatori şi în goana cailor va fugi spre estul Transilvaniei, cu intenţia de a organiza acolo o nouă rezistenţă… Era ultima şansă pe care o mai avea eroul celor mai lungi şi costisitoare războaie duse până la acea vreme de marele imperiu al lumii antice…
Urmărit de cavaleria romană, aflată sub comanda lui Tiberius Claudius Maximus, şi încolţit de aceasta, undeva dincolo de Mureş, în plin podiş al Transilvaniei, la adăpostul pădurii care îl protejase până atunci, Decebal se sinucide…
În metopele care descriu acest dramatic episod pe columna lui Traian, singurul document referitor la războaiele dacice, care s-a păstrat integral până la noi, romanii asistă neputincioşi la întreaga scenă…
Doar capul eroului, va fi expus de Traian pe Scările Gemonii de la Roma pentru ca întregul popor al urbei să se convingă că a scăpat de temutul său duşman.
După cum atestă o diplomă militară, descoperită la Porolissum, Dacia devine provincie romană la 11 august 106 după Cristos. Din acel moment, peste drumul pavat care ducea spre zona sacră a sanctuarelor de la Sarmizegetusa Regia de la Grădiştea de Munte, s-a aşternut tăcerea şi uitarea… Nu se ştie cu exactitate ce soartă au avut, după dispariţia lui Decebal, aşezările dacice din Munţii Orăştiei…
Sarmizegetusa va fi parţial distrusă încă din vara anului 106 după Christos, iar între zidurile castrului, construit ulterior în nordul vechii aşezări, din blocurile smulse templelor şi sanctuarelor dacice, vor fi cantonate legiunile romane. Ele se vor ocupa cu precădere de ştergerea însemnelor unei lumi ce le era încă ostilă… Încă nu ştim cât de importantă a fost pe plan spiritual, pentru daci, oameni liberi, locuitori ai plaiurilor montane, zona sacră de aici de la Sarmizegetusa şi fortificaţiile de pe apa Grădiştei…
Romanii toleranţi în general cu zeii şi credinţele populaţiilor cucerite, au avut faţă de daci o atitudine total diferită, datorată, se pare, pierderilor umane uriaşe din timpul războiului care abia se încheiase.
Vinovat pentru toate acestea nu putea fi decît zeul care i-a mânat pe daci în luptă… Iată de ce învingătorii, concomitent cu strămutarea populaţiilor din această regiune montană în zona de câmpie sau în Ţara Haţegului au trecut la distrugerea sistematică a sanctuarelor şi templelor de la Sarmizegetusa Regia… Lor le datorăm uitarea care s-a aşternut peste credinţele şi religia strămoşilor noştri… Rămâne ca istoricii împreună cu ceilalţi oameni de ştiinţă să stabilească din frânturile de adevăr, păstrate cu atâta zgîrcenie până la noi, ce s-a întîmplat de fapt cu ei…
Confruntările dintre cele două civilizaţii europene, una tânără care abia începea să se afirme, şi celaltă, ajunsă la apogeul dezvoltării sale, au fost puternic resimţite de către contemporanii lor, care le-au înscris printre cele mai mari conflicte armate din toată antichitatea.
La trei ani după moartea împăratului Traian, un destin implacabil va face să dispară şi podul lui Apolodor de la Drobeta Turnu Severin, care a jucat un rol extrem de important în strategia şi economia celui de-al doilea război de cucerire a Daciei…
După cum aflăm de la istoricul Dio Cassius, împăratul Hadrian, fost comandant al legiunii Întâia Minerva, participantă la al doilea război dacic, în anul 120 după Christos, va ordona distrugerea tablierului podului, în scopul opririi deselor incursiuni ale dacilor, care năvăleau adesea şi jefuiau Moesia Inferioară, provincia romană de la sudul Dunării…
După mai bine de optsprezece secole şi jumătate, undeva în amonte, sub Culmea “Moşului” de la Gura Văii – Şip, o altă construcţie monumentală va lega cele două maluri ale Dunării, schimbând radical nu doar destinul locuitorilor, dar şi geografia întregii regiuni…
După studiile şi planurile elaborate de oamenii de ştiinţă şi inginerii români, au început în anul 1964 lucrările la “Sistemul Hidroenergetic şi de Navigaţie de la Porţile de Fier I”…
Lucrarea de proporţii ciclopice, proiectată şi executată în comun cu statul iugoslav de atunci, a avut un dublu scop… Primul, a fost să pună în valoare uriaşul potenţial hidroenergetic al Dunării, iar cel de al doilea, la fel de important, a fost rezolvarea definitivă a dificultăţilor de transport şi de navigaţie din zonă…
Construcţia de aici, unică la acea dată, în Europa, şi sub anumite aspecte chiar în lume, a fost finalizată în anul 1970.
Cândva, traversarea Defileului de la Porţile de Fier, reprezenta, chiar şi pentru cei mai experimentaţi marinari, o adevărată piatră de încercare…
Întâmplările de atunci, intrate de mult în legendă, se ascund sub oglinda de apă a lacului de acumulare… şi tot acolo s-au retras tăcute odată cu poveştile despre acel timp fabulos al începuturilor de lume, Ada Kaleh – insula de la Podul Ruşavei, … antica Erythia, dar şi drumul săpat de Traian în stânca muntelui până dincolo de Cazanele Dunării în timpul celor două campanii duse de marele Împărat impotriva războinicilor temuţi din Carpaţi…
Teodora MARIN și Mihai RĂDUCĂ
Foto: sursă internet