Problema ţărănească văzută de la „Sofitel”

Sâmbătă, la Iaşi, câteva mii de ţărani s-au adunat în Piaţa Unirii pentru a atrage atenţia asupra necazurilor lor la început de primăvară. Mitingul, neobişnuit ca amploare, repune pe tapet p veche şi mereu nerezolvată problemă: cea a agriculturii româneşti.

Chestiunea ţărănească” – cum era numită odinioară, n-a fost tratată cu seriozitatea care se cerea după 1989, având în vedere dezastrul pe care-l lăsase „clăcăşia” comunistă.

S-au vrut refacerea păturii ţărăneşti, resuscitarea motivaţiei ţăranului de a rămâne în sat şi a lucra pământul, ceea ce este esenţial, dar nu s-a pornit de la realităţi, ci de la nostalgia semicentenară a plugarului bucolic, care trebuia repus în proprietate. Numai că acel  plugar este acum o ficţiune. Acel sat a dispărut de mult.

Pământul ne-dăruit nu şi-a mai găsit stăpânul. Legea funciară a creat un nou paradox: pământ fără ţărani, dar şi ţărani fără pământ. Fruntaşii satului, „chiaburii” şi răzeşii, nemaivorbind de boieri şi arendaşi, au fost primii care şi-au îndemnat şi ajutat copiii să plece la oraş în anii de după război, în perioada neagră a cotelor şi confiscărilor.

A urmat „boom”-ul industrializării, care a aspirat în cutiile de beton orăşeneşti tot ce a însemnat tineret în sate. Agricultura se făcea pe vremea lui Ceauşescu cu nişte biete bătrâne şi cu nişte tractoare ruginite. Forţă de muncă era „feminizată”, iar forţa mecanică era „uzată moral”.

Din aceste cauze, la care se adaugă exportarea îngrăşămintelor, irigareacu „cana şi căldăruşa” – deşi se băgaseră miliarde în combinatele chimice şi szstemele de irigaţii – campaniile de toamnă cu soldaţii şi elevii făceau ca recoltele să fie proaste, neavând nici o legătură cu producţiile-record din „raportările fictive”.

Acum însă, la cinci ani de la revoluţie şi la patru de la reforma agrară, producţiile sunt şi mai mici, forţa de muncă şi mai îmbătrânită şi mai feminizată, satele şi mai depopulate.

Sistemele de irigaţii au fost furate, dezmembrate conductă cu conductă de ţigani şi vândute în lingouri la turci, în vreme ce combinatele de îngrăşăminte chimice continuă să producă numai pentru export. Iar nemulţumirea oamenilor a atins cote de alarmă.

Pe care însă guvernul o ignoră cu seninătate, aşa cum a ignorat toate semnalele venite din judeţe, toate plângerile referitoare la întârzierea banilor pentru plata recoltelor calamitate, la lipsa creditelor pentru îngrăşăminte şi pentru lucrările de primăvară, la nepăsarea faţă de degradarea maşinilor şi utilajelor agricole.

În vreme ce miile de ţărani adunaţi la Iaşi îşi strigau revoltaţi păsurile, protipendada guvernamentală, în frunte cu primul-ministru, lua pulsul agriculturii vizitând expoziţia de curcani a d-lui Plăcintă, organizată în superluxosul centru de afaceri de la „Sofitel”. În schimb, Opoziţia a înţeles, cel puţin de această dată, că satele fierb. Inclusiv cele de pe meleagurile Agricolei d-lui Plăcintă.

Problema nu este însă politică, deşi poate deveni. ea este una de interes general, naţional. Dacă nu se va înţelege acest lucru, dacă agricultura nu va fi salvată în al 12-lea ceas, România va ajunge o ţară cu mâna întinsă.

Dezbaterile şi anchetele pe care le-am publicat în ziarul Adevărul arată că nu se mai poate aştepta pentru rezolvarea problemelor urgente ale acestui an agricol, dar nici pentru cele de fond, de structură. Ţăranii nu au bani pentru lucrările acestui an. Media pe hectar este de o sută de mii de lei.

Bani mulţi, faţă de veniturile infime, faţă de pensiile de zece mii de lei. Până în ultima clipă nu s-au găsit soluţii prin care băncile să dea credite, fie şi la dobânda zilei – nemaivorbind de dobândă subvenţionată – pentru lucrările agricole.

Din aceleaşi motive, tractoarele şi maşinile agricole nu au putut fi reparate. Există mai multe explicaţii mai greu de înţeles în foiala de la „Sofitel”. Judeţele agricole sunt obligate să aprovizioneze populaţia din celelalte zone ale ţării.

Ca să obţină aceste producţii, societăţile comerciale, asociaţiile agricole, agromecurile se împrumută de la bănci, de regulă filiale ale Băncii Agricole, care îşi execută debitorii conform celor mai drastice reguli ale economiei de piaţă. Pentru a restitui însă aceste credite şi dobândile aferente, ei trebuie să primească banii de la judeţele unde a fost repartizată producţia – conform celor mai tipice reguli ale planului socialist, ale fondului centralizat de stat.

Adică: birocraţie, hârtii plimbate pe la ministere – al agriculturii, al finanţelor –, pe la organele de control, intervenţii pentru amânare la plată, indolenţă şi rea-credinţă. Astfel că tocmai producătorii cât de cât rentabili au devenit debitori insolvabili. Este un alt mecanism diabolic, parcă dinadins pus la punct în scopul urgentării falimentării agriculturii româneşti.

Sunt multe şi deloc mărunte nemulţumirile acestei primăveri în satul românesc, nemulţumiri ce vin de se adună lângă cele ceva mai vechi, deloc cicatrizate.

Cum ar fi, bunăoară, hăcuirea celor mai fertile suprafeţe de pământ de către potentaţi ministeriali, judeţeni ori comunali şi trecerea lor în mod abuziv pe numele propriu ori pe cel al neamurilor. Astfel de cazuri sunt de ordinul zecilor de mii. Or, nu trebuie abuzat de răbdarea ţăranului. Pentru că el rabdă oricât – până la cinism.

(27 martie 1995)

Comments

comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.