RĂZBOIUL EREI MODERNE ȘI ABORDAREA SA MEDIATICĂ
Războiul erei moderne este foarte clar conceptualizat și analizat de către specialiștii în domeniu. Nu același lucru se poate spune despre abordarea sa în media, respectiv în cele două domenii majore, mass-media și social media. Sunt astfel utilizate necritic, adeseori cu valoare de sinonimie nejustificată, sintagme precum războiul informatic, informațional sau mediatic, războiul cibernetic sau electronic, războiul psihologic, energetic sau psihotronic etc., ceea ce crează o nedorită și chiar pernicioasă stare de confuzie la nivelul publicului larg și nu numai. Fără a-și propune o abordare exhaustivă, dealtfel mult prea vastă pentru o comunicare științifică, lucrarea de față încearcă să aducă în atenție unele delimitări ce se impun, și care sunt utile și necesare, în primul rând jurnaliștilor din mediul civil care abordează un domeniu atât de important precum cel ce se referă la războaiele erei moderne sau informaționale.
Formele războiului modern enunțate au drept cauză fundamentală componentele erei informaționale, respectiv progresul tehnic în domeniul armamentului și concepțiilor militare, pe de o parte, pe de alta, saltul realizat de comunicații și modalitățile sale de manifestare de cea mai recentă dată, respectiv internetul și comunicarea prin satelit, ceea ce au făcut ca mass-media și social media să devină forme nu doar de facilitare a războiului modern, ci chiar de manifestare a sa.
Altfel spus, este vorba de mijloace de purtare a războiului cu specific dat tocmai de aceste forme de comunicare, ceea ce a condus la continuumul pace-război, interferența de purtare a războiului în formele sale hard și soft, continuitatea dintre formele de amenințare și cele de exercitare efectivă a confruntării, crearea unui mix între componentele militare și cele civile, generând o concepție integrativă, holistică, de purtare a războiului modern.
Această putere definită clasic prin componentele sale, diplomatice, economice și militare, a dobândit odată cu apariția Internetului și globalizarea mass-media o nouă dimensiune și componentă – puterea informațională.”[1]
Toate aceste dimensiuni ale războiului modern au fost potențate de amenințările asimetrice și, în primul rând, de terorismul internațional care au o componentă de exprimare, organizare și acțiune criminală majoră pe internet și în rețelele sociale.
Aceasta a condus la globalizarea nevoii de securitate, la realizarea unui mediu de securitate complex, național, regional și global în cadrul căruia securitatea fizică a indivizilor, a bunurilor și a mediului în care trăiesc capătă un rol de prim plan.
În felul acesta se crează o altă punte mai accentuată între securitatea națională și organele de ordine publică ale statului.
Prin urmare, ceea ce era structurat și definit în mod clar ca ținând de securitate globală în raport cu securitatea națională sau de ordine publică și siguranța individului se află într-o comunicare reciprocă, permanentă, eludând, sau cel puțin, atenuând granițele dintre aceste domenii.
Aceasta deoarece, odată cu dezvoltarea rețelelor de socializare, organele de ordine publică acționează integrat cu cele de apărare națională pentru identificarea, controlul și anihilarea fenomenelor de ordin infracțional de genul terorismului urban, protestelor cu violență, asocierii și promovării rețelelor de terorism transnațional.[2]
Rezultă că războiul modern este, înainte de toate, multidimensional cuprinzând aspecte interne și externe, de pace sau de conflict, vizând pericole de ordin militar sau provenind din entități civile (criminalitatea organizată, hackerismul, terorismul etc.), toate acestea având drept cauză endogenă și rezultantă comună caracteristicile și oportunitățile progresului în domeniul digital și al globalizării.
Concepte și sintagme parțial interșanjabile: război informațional, război mediatic, atac cibernetic, atac electronic
Războiul informațional este sintagma cea mai răspândită care se conturează a fi genul proxim în raport cu celelalte noțiuni utilizate, referitoare la războiul sau conflictul modern: mediatic, informatic, cibernetic, electronic. În principiu, este vorba de agresiune informațională și de acțiune a componentelor războiului informațional asupra infosferei globale.
În lucrarea ”Război și antirăzboi”, Alvin Toffler arată că apelul la arma imagologică, destinat controlului minții adversarilor, a fost utilizată dintotdeauna, dar ca o fază premergătoare, pregătitoare pentru războiul propriu-zis.
Această structurare a formelor de atac s-a menținut până la jumătatea secolului trecut în toate conflictele militare, inclusiv în cazul celor două mari războaie mondiale.
Dezinformarea și războiul informațional au fost treptat integrate, iar în prezent ele au căpătat un statut precumpănitor în cadrul războiului modern care, în afara acestei interferențe, are și caracteristica de a opera ca un continuum în timp de război și de pace.
Războiul mediatic este forma clasică a războiului informațional care stă la baza utilizării rețelelor social media. Acest tip de confruntare, respectiv războiul mediatic, constând în propaganda și contrapropaganda prin mijloacele de informare, în special radio, între părțile aflate în conflict, a fost utilizat cu precădere în cel de-al Doilea Război Mondial și, mai ales, în timpul Războiului Rece.
Se poate spune că, de fapt, Războiul Rece, desfășurat între momentul încheierii celui de-al Doilea Război Mondial, odată cu ”decretarea” acestuia de către Winston Churchill, și până la căderea zidului Berlinului la 9 noiembrie 1989, a fost un război mediatic, purtat între posturile de radio, finanțate de CIA (Vocea Americii, Europa Liberă, Radio Libertatea) și posturile de radio finanțate de Uniunea Sovietică și statele satelit est-europene.
Formele de propagandă au fost, desigur, diverse, dar este cert că revoluția din 1989 s-a datorat, așa cum s-a spus, cum s-a demonstrat în cadrul unor studii bine fundamentate și avalanșei de informații pe care posturile de radio interzise în țările comuniste o răspândeau în țările respective.
De fapt, acest rol a fost augmentat tocmai de interdicția acestor posturi, de faptul că ele acționau la un nivel al conștiinței psiho-sociale, al psiho constructului social, la un nivel profund, insidios, nivel ce se transformă în convingeri cu mult mai mare efect decât atunci când este vorba de informații deschise, ostentative, propagandistice.
Acest aspect este avut în vedere de actuala formă de utilizare a comunicării mediatice, ce constă în forumurile atașate mijloacelor mainstream, adică mijloacelor de comunicare clasice combinate cu cele nou apărute, cunoscute și sub denumirea de new media.
Astfel, în afară de formele soft de intervenție asupra mesajelor, s-a ajuns la arondarea unor forumiști înregimentați prin organizarea ”plutoanelor de postaci”, există și forme hard, care sunt sinonime cu războiul mediatic.
În acest sens, este de citat șeful STS, gen.Marcel Opriș[3], care a venit cu o informație, fără îndoială autorizată, având în vedere poziția sa, conform căreia la alegerile prezidențiale din anul 2014 a avut loc un atac cibernetic.
Războiul cibernetic se referă la orice tip de conflict din spațiul virtual, motiv pentru care este folosită și noțiunea de război 2.0, fiind o subsecțiune a războiului informațional.
În prezent, nu s-a căzut cu totul de acord asupra sferei de conținut a acestui tip de conflict.
În proiectul Strategiei de securitate cibernetică a României este propusă următoarea conceptualizare: desfășurarea de acțiuni ofensive în spațiul cibernetic de către un stat în scopul distrugerii sau perturbării, funcționării infrastructurilor critice ale altui stat, concomitent cu desfășurarea de acțiuni defensive și contraofensive pentru protejarea infrastructurii cibernetice proprii.
Reiese din această definiție că războiul cibernetic presupune o dimensiune statală, inclusiv când e vorba de acțiuni individuale care sunt întotdeauna incluse în structuri controlate sau sponsorizate de stat.
Războiul cibernetic este definit ca un conflict continuu, dar care are totuși o fază pe timp de pace și o alta pe timp de război, cu precizarea că elementele comune sunt mai numeroase decât cele divergente fiind utilizată și noțiune de infosferă pentru a defini spațiul în care se manifestă.
Războiul electronic este, în principal, legat de radare, de direcționarea și contracararea atacurilor cu arme ofensive, inclusiv cu focoase nucleare. Sistemele de armament moderne sunt prevăzute cu astfel de aparatură, formată din radare fixe, mobile și tactice, cu rază lungă, medie sau scurtă de acțiune, sisteme de supraveghere electronică fixă, tactice, aeropurtate sau navale, cele mai recente fiind avioanele fără pilot sau dronele.
Scutul antirachetă de la Deveselu este un sistem ultramodern de purtare a războiului electronic prin identificarea rachetelor din momentul declanșării zborului, interceptarea și anihilarea acestora înainte de a-și atinge ținta.
Războiul electronic, prin modernizarea procedeelor, devine o subspecie a războiului informațional, care se consideră a fi genul proxim, în condițiile în care evoluția este spre dezvoltarea și modernizarea fără precedent a războiului cibernetic.
Domeniul cibernetic, un nou spațiu al războiului
După ce am subliniat diferențe specifice între formele războiului modern – informațional, mediatic, cibernetic, electronic – este necesar să identificăm elementul comun al acestora. Acesta nu poate fi decât domeniul cibernetic care constituie un nou spațiu al războiului după spațiile terestru, maritim, aerian și cosmic.
Spațiul cibernetic este, însă, extrem de complex, fiind analizabil în plan tehnologic (electronic, analogic, digital) și în plan comunicațional (mediatic, cu formele mass-media, social media, new media și transmisia interpersonală).
Din această disociere rezultă și prevalența prefixului cyber pe care îl întâlnim în construcții de genul cyber space, cyber security, cyber terrorism, cyber war, în paralel cu multitudinea denumirilor ce au ca prefix info, precum infowar, infospace, infoterorism etc.
Între cele două entități există o unitate pe care experții IT&C[4] o soluționează astfel: spațiul cibernetic este mediul preponderent virtual alcătuit din totalitatea informațiilor în format electronic, stocate sau procesate, ceea ce constituie infrastructura cibernetică și canalele de comunicații.
Pornind de la această definire exhaustivă se ajunge la concluzia că toate conflictele militare au sau vor avea o componentă cibernetică. Acestea pot preceda acțiunile militare clasice dar, așa cum există nenumărate exemple, constituie agresiuni independente anterioare sau posterioare acțiunilor militare propriu-zise.
Deosebirea fundamentală față de conflictele și atacurile tradiționale este dată de mijloacele folosite, mai exact de utilizarea componentelor digitale constând în forma cea mai simplificată într-o acțiune ostilă declanșată cu ajutorul unui computer.
Un astfel de atac în spațiul virtual se valorifică concomitent cu momentul declanșării sale, în timp real, necondiționat de granițe fizice și cu posibilitatea de a ataca o pluralitate de ținte.
În privința țintei vizate care, în esență, se poate reduce la virusare sau la integrarea sa în sistemul adversarului, toate acestea cu costuri incomparabil mai reduse decât în cazul atacurilor cu arme convenționale sau de distrugere în masă.
Țintele unui atac cibernetic nu sunt doar cele privind apărarea, ci vizează o largă sferă, precum instituțiile financiar bancare, instituții politice și de securitate, rețele de socializare, companii de transport a energiei electrice, posturi de televiziune, care pot provoca daune imense, ceea ce a determinat și noua dimensiune a noțiunii de securitate care include toate aceste domenii.
Aceasta demonstrează că tocmai țările dezvoltate tehnologic sunt cele mai vulnerabile la atacurile cibernetice împotriva infrastructurii lor.
Relevant este că autoritățile de la Washington și Moscova acuză partea adversă că este responsabilă de până la 10.000 de atacuri cibernetice în fiecare zi în nenumărate domenii, de la unele foarte puternice la altele cu un impact limitat.
Un punct de vedere documentat este prezentată recent într-o poziție a lui George Maior, fostul șef al Serviciului Român de Informații (SRI), într-un articol publicat de ”The Financial Times” în aprilie 2015[5], în care arată că: ”Rusia duce de câțiva ani un război tăcut pe teritoriul țărilor europene prin intermediul spionajului cibernetic, fiind timpul ca NATO și Europa să contracareze aceste activități. Ofensiva spionajului rus, spune în continuare autorul, este dusă cu o determinare și sofisticare crescută”.
În acest context se insistă asupra capacităților hackerilor ruși în evidentă corelație cu interesele statului și a capabilităților sale militare de a accesa rețelele informatice până la nivelul celor ale Departamentului de Stat al SUA și Casei Albe.
De altfel, în cadrul Strategiei privind securitatea cibernetică a Federației Ruse, elaborată sub semnătura președintelui Vladimir Putin în anul 2013 este evidențiată ”folosirea tehnologiei cibernetice ca armă în scopuri militaro-politice, antiteroriste și criminale, precum și împotriva tentativelor de intervenție prin internet în treburile interne ale altor națiuni”.
În realitate, este vorba de un concept integrativ militaro-civil constând într-un vector agresiv de impact ce utilizează atacurile informatice în spațiul cyber și care constituie o realitate greu de controlat.
Războiul erei moderne sub toate aspectele enunțate ce țin în primul rând de dimensiunea sa cibernetică și informațională prezintă o multitudine de aspecte ce necesită o clarificare terminologică având în vedere modul în care este abordat în mass-media, dar și în rețelele de socializare.
Acest demers este legitim dată fiind forma integrativă ce interesează nu doar componentele profesioniste, militare, ci și pe cele civile, fiind vorba de o concepție holistică, de purtare a războiului modern.
Atât vectorii input, cât și cei output pentru conceptul modern de securitate vizează pe lângă parametrii globali, regionali și naționali, și pe cei care țin de individ și formele de aglutinare microsociale, ce interesează și definesc securitatea societală.
Pe de altă parte, războiul modern care, pe lângă formele sale clasice, purtat cu arme convenționale sau cu arme de distrugere în masă, este definit sub toate aspectele de interferența cu dimensiunea sa cibernetică.
Aceasta este concomitentă, anterioară sau posterioară conflictului clasic, ceea ce conferă aspectul de continuum pace-război.
Deosebirea esențială în raport cu conflictele și atacurile tradiționale este dată de mijloacele folosite, respectiv de componentele digitale, care atacă ținta în timp real, concomitent cu momentul declanșării.
În ceea ce privește dimensiunea informațional-comunicațională, războiul mediatic reprezintă forma clasică a războiului informațional ce stă la baza utilizării rețelelor social media.
În concluzie, războiul informațional fiind sintagma cea mai răspândită după războiul modern, se conturează a fi genul proxim pentru conflictul cu o dimensiune cibernetică. Astfel, este explicabilă în spațiul public și mediatic sintagme precum cyber war, cyber terorism, cyber security, cyber space, precum și a noțiunilor infowar, infoterorism, fără a fi vorba de o sinonimie perfectă, așa cum am demonstrat în lucrarea de față.
[1] Vasile Păun, Puterea informațională, Editura Tritonic, București, 2005, pag.10
[2] Counter Terrorism Act,2000, https://www.gov.uk/government/policies/protecting-the-uk-against-terrorism
[3] http://www.mediafax.ro/social/directorul-sts-la-prezidentiale-au-fost-atacuri-cibernetice-in-scop-politic-fiind-implicat-un-post-tv-13817348
[4] Gheorghe Ursulean, Colonizarea spațiului virtual, Revista Infosfera nr.1/2012, pag.62
[5] http://blogs.ft.com/beyond-brics/2015/04/15/russias-silent-war-against-the-west/ ; http://www.hotnews.ro/stiri-esential-19937611-george-maior-cyber-spionii-rusi-atacat-romania-2013-pentru-afla-informatii-secrete.htm