Regele Mihai. Zid redutabil la naşterea detaşamentelor de monştri

 

          Născut pe 25 octombrie 1921, la Sinaia, fiu al Regelui Carol al II-lea şi al Reginei Elena, nepot al Regelui Ferdinand și al Reginei Maria, Mihai I a fost rege cu Tron, al României, în perioada 20 iulie 1927 – 8 iunie 1930 şi între 6 septembrie 1940 – 30 decembrie 1947.

          Mare Voievod de Alba Iulia, a devenit prima oară rege după moartea lui Ferdinand, bunicul Său şi după ce Carol al II-lea a renunţat la Tron, în decembrie 1925. Aceasta a fost o domnie sub o regenţa formată din prinţul Nicolae, patriarhul Miron Cristea şi Gheorghe Buzdugan, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie. Peste trei ani, Carol al II-lea a revenit la Tron, dar zece ani mai târziu, în urma abdicării sale forţate, Mihai I a reluat pentru a doua oară Coroana, în conjunctura istorică a unui regim pro-german, al mareşalului Ion Antonescu. Mersul istoric al evenimentelor a consolidat ulterior puterea guvernelor pro-sovietice, care au fost acceptate de Rege, la presiunea ocupantului sovietic, dar Regele a rămas un oponent al acestora, deşi a trebuit să suporte permanentele constrângeri din partea sovieticilor, britanicilor, americanilor.

          În cele din urmă a fost forţat să abdice, la 30 decembrie 1947, exilându-se apoi – mai întâi în Marea Britanie, şi pe urmă la Versoix, în Elveţia. Abdicarea, din perspectiva unei analize istorice lucide era previzibilă şi inevitabilă. În noiembrie 1947, Regele a participat la nunta viitoarei Regine Elisabeta a II‑a, la Londra – cu această ocazie a cunoscut-o pe Prinţesa Ana de Bourbon-Parma, care avea să îi fie soție, devenind astfel Regina României. Sfătuit de Winston Churchill, dar în primul rând din proprie iniţiativă, după eveniment revine acasă pentru a fi alături de naţiunea română în momentele tulburi şi agitate ce se desfăşurau cu rapiditate la Bucureşti. Odată ajuns, avea să-l aştepte actul abdicării deja întocmit de către comunişti. La 30 decembrie, în şedinţa extraordinară a Cabinetului, Petru Groza a decis soarta Sa şi a României: „(…) monarhia era o piedică serioasă în calea dezvoltării poporului nostru”; „(…) poporul a făcut azi un divorţ şi decent şi elegant, de monarhie.”; „(…) Vom îngriji ca fostul rege să plece liniştit pentru ca nimeni să nu poată avea un cuvânt de reproş pentru acela care, înţelegând glasul vremurilor, s-a retras.”

          Pe 3 ianuarie 1948, Regele a fost silit să părăsească ţara, urmat fiind în exil, peste o săptămână, de principesele Elisabeta de România şi Ileana de Habsburg.

          Arhivele Securităţii Române consemnează însă, în legătură cu acest act al loviturii de stat, neadevăruri şi diversiuni potrivit cărora abdicarea s-ar fi negociat cu guvernul comunist, nu a fost consecinţa vreunui şantaj, iar în urma acestor negocieri i s-a permis Regelui să plece din ţară, însoţit de bunurile solicitate şi de o parte din suita regală. În realitate, Petru Groza îl amenințase că va recurge la arestarea a mii de oameni şi va executa o mie de studenţi dacă nu va abdica.

          Fostul şef al spionajului NKVD de atunci, Pavel Sudoplatov, scrie în cartea autobiografică „Misiuni Speciale. Memoriile unui martor nedorit: un şef sovietic de spioni” că ministrul adjunct de Externe sovietic Andrei Vîşinski a negociat personal cu Monarhul României şi i-a garantat o parte dintr-o pensie ce-ar fi urmat a i se plăti în Mexic, acuzaţie la care Regele a răspuns prin a declara că nu a fost niciodată în Mexic.

          A fost însă obligat să părăsească țara, după ce i s-a făcut o percheziție riguroasă, umblându-i-se peste tot în bagaje ca nu cumva să ia cu sine valori – faptul că în exil şi-a câştigat existenţa prin propria muncă şi nu a dus un trai luxos pe care i l-ar fi putut asigura presupusa avere luată la plecarea din România dovedeşte netemeinicia acuzaţiilor care i s-au adus de către comunişti şi securişti, ei fiind în realitate acei care au prădat tot ce au întâlnit în cale din bunurile Familiei Regale a României şi din patrimoniul Casei Regale a României.

          După actul represiv şi neconstituţional al abdicării, comuniştii au anunţat abolirea monarhiei şi instaurarea unei republici populare. Adevărul este că Regele Mihai I al României a fost silit să abdice şi în acelaşi timp să părăsească ţara. Aceasta pe de o parte. Pe de altă parte, un rege nu putea abdica decât în nume personal şi nu avea dreptul de a schimba forma de guvernământ a României, abolind monarhia. Nu s-a dovedit nici până azi legalitatea detronării Majestăţii Sale.

          În 1948 s-a căsătorit cu prinţesa Ana de Bourbon-Parma, care a devenit Regina Ana a României şi alături de care a trăit departe de ţară asperităţile exilului. Au împreună cinci fiice, dintre care Principesa Margareta a României a fost desemnată moştenitoare a Tronului și este azi Majestatea Sa Margareta Custodele Coroanei române. În perioada exilului, Regele Mihai a patronat Comitetul Naţional Român, un grup al românilor din Diaspora care avea ca ţel apărarea intereselor românilor în Occident. A profesat în tot acest timp ca pilot comercial pentru o companie de echipament aerian.

          După evenimentele din decembrie 1989 a încercat să vină în ţară, însă a fost returnat de la aeroport de către puterea post decembristă de atunci. Revenind în anul 1992 pentru a sărbători Paştele acasă, s-a  bucurat de o mare popularitate şi simpatie. Cu toate acestea i s-a interzis accesul în România, pentru încă cinci ani. Abia în 1997 i s-a reactivat cetăţenia română şi i s-a permis revenirea şi restabilirea acasă. A locuit, până în ziua ultimului rămas bun, la Castelul Săvârşin în Arad, la Palatul Elisabeta din Bucureşti şi la Aubonne în Elveţia. Pentru România şi pentru români Regele Mihai a fost și va fi însuşi sufletul românismului, al onoarei şi al dragostei de patrie şi neam, model de demnitate şi dârzenie, unul dintre marii oameni ai gliei acesteia, la efigia căreia, mai devreme sau mai târziu, poporul român le aşază numele şi gloria!

 23 august 1944, între adevăr istoric şi falsificare moscovito-comunistă

          Adevărul despre evenimentele de la 23 august 1944 începe cu alăturarea României Germaniei în războiul antisovietic, urmare a pierderilor teritoriale ale Basarabiei, Bucovinei de Nord, ţinutului Herţei, Cadrilaterului şi Ardealului de Nord, de către români, la 30 august 1940. ,,Războiul sfânt” împotriva ,,Satanei bolşevice” a început cu îndemnul mareşalului Ion Antonescu, ,,Ostaşi, vă ordon treceţi Prutul”, la 22 iunie 1941.

          Evenimentele însă au avut o cursivitate paralelă cu intenţiile şi acţiunile lui Antonescu, armatele române şi germane suferind înfrângeri pe frontul de est şi fiind nevoite să se retragă. Mulţi ostaşi români au căzut prizonieri, alţii şi-au pierdut viaţa în lupta cu armata sovietică. De asemenea, ţara a fost bombardată de avioanele americanne, mai ales la Bucureşti şi în inima petrolieră a maşinii de război germane, la Ploieşti.

          Odată cu debarcarea trupelor aliate anglo-americane în Normandia, pe 6 iunie 1944 s-a pecetluit soarta războiului. Drept consecinţă, pe 20 iunie 1944 s-a înfiinţat Blocul Naţional Democrat, constituit din Iuliu Maniu (PNŢ), C. I. Brătianu (PNL), Constantin Titel Petrescu (PSD), Lucreţiu Pătrăşcanu (PCR). Blocul avea ca ţintă încheierea unui armistiţiu, prin ieşirea României din Axă şi alăturarea în coaliţia Naţiunilor Unite. Acţiunea, aflată sub comanda Suveranului, s-a stabilit pentru data de 23 august 1944, la ora 16, dată la care Ion Antonescu şi Mihai Antonescu, vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri au fost chemaţi la Palat pentru ca Regele să ceară Mareşalului acceptarea armistiţiului, fără ştirea fuhrerului, în condiţiile Alianţei.

          Mareşalul a fost un opozant vehement al acestui demers, cu toate că armata rusă se apropria de hotarele estice ale României. De aceea, Regele, în acord cu politicienii favorabili Alianţei, a ordonat demiterea şi arestarea lui, ca soluţie pentru trecerea armatei române de partea armatei ruse. Ordinul conţinea şi condiţia explicită de a nu fi predat ruşilor – ceea ce nu s-a întâmplat! Ion Antonescu, împreună cu vicepreşedintele Consiliului de Miniştri, Mihai Antonescu, cu Gheorghe Alexianu, guvernatorul Transnistriei şi Constantin Z. Vasiliu, ministru de interne, au fost executați pe 1 iunie 1946.

          După arestarea lui Ion Antonescu, Regele a constituit un guvern de militari prezidat de generalul Constantin Sănătescu, în care liderii celor patru partide constituite în Blocul Naţional Democrat intrau ca miniştri de stat fără portofoliu.

          În seara de 23 August 1944, la ora 22, Regele a dat citire la radioul public, Proclamaţiei către ţară prin care anunța ieșirea României din alianța cu puterile Axei și încetarea războiului cu Națiunile Unite.

          În momentul în care regele României lua această decizie, asumându-şi o uriaşă răspundere în faţa naţiunii şi a istoriei, riscându-şi propria viaţă, armata Germaniei naziste se afla în impas pe toate fronturile, şi a fost luată prin surprindere. Ceea ce a urmat pe front a cauzat naziştilor mari pierderi. În legătură cu aceasta, Regele Mihai I afirmă: „Actul de la 23 August nu se datorează unei singure minţi, (…)  pregătirea lui a început într-un moment când prelungirea războiului devenise pentru mulţi o realitate absurdă.”

           Prin urmare, forţele democratice grupate în jurul tronului au izbutit la 23 August 1944 un act curajos, prin care cel de-al Doilea Război Mondial a fost scurtat în Europa cu aproape şase luni. Ieşirea Regatului României din război a fost aclamată în noaptea de 23 spre 24 august 1944 de manifestaţii spontane ale populaţiei bucureştene. Până la sfârşitul lunii august, Bucureştiul a fost eliberat de ocupantul nazist, de către Armata Română, fără vreun ajutor din partea altei armate.

          Acţiunii subite de întoarcere a armelor împotriva armatei germane i-a urmat o contraofensivă infernală, dar fără sorţi de izbândă, Germania, capitulând în cele din urmă, pe 9 mai 1945. Pentru actul istoric de curaj, Regelui Mihai i s-a acordat Ordinul Victoriei – cea mai mare distincţie sovietică – iar din partea preşedintelui SUA i s-a conferit gradul de Cavaler, Şef al Legiunii de Merit.

          Paradigma uzitată o jumătate de veac, „marea insurecţie antifascistă şi antiimperialistă” este în  neconsonanţă cu istoria şi înnoroiază personalităţile ce-au făptuit evenimentele de la 23 august. Toate popoarele au în devenirea lor o zi care să le fi schimbat radical drumul în istorie, printr-o insurecţie, revoluţie, răscoală sau revoltă. Pentru poporul român, după venirea la putere a comuniştilor şi până în anul 1989 – în cazul unora, chiar până azi şi poate că şi până mai târziu – ziua aceasta a fost considerată 23 august 1944.  Ea a fost confiscată de către comunişti, asumată drept o glorie a lor, ce le lipsea din legendă, deşi faptele se datoreză în primul rând Regelui. Regele Mihai I al României, ultimul fort uman în calea sovietizării ţării a sperat atunci şi întreaga viaţă, într-o Românie cu adevărat liberă, aşezată pe fundaţia unei istorii neprelucrate, neartificializate şi neîngenunchiate. Odată, însă, cu venirea la putere a comuniştilor, după abdicarea forţată de la 30 decembrie 1947, tributar unei înăduşitoare ideologii ,,frăţeşti”, bolşevice, noul regim i-a făurit Suveranului României, întregii dinastii regale, o biografie denigratoare.

          Având de luat o revanșă pentru participarea României în războiul antisovietic, „frații de la Răsărit” au ocupat-o după terminarea războiului au dezarmat unităţi militare române, au deportat în lagărele din Siberia 130 000 de soldaţi şi ofiţeri români. Aceasta, deşi trupele româneşti au plătit un mare preţ de sânge pentru eliberarea Ardealului, Ungariei şi Ceoslovaciei, scurtând durata războiului.

          Sovietizarea ţării a fost cauzată de abandonarea României de către puterile occidentale, predării ei în sfera de influenţă a puterii sovietice, ceea ce a condus la 45 de ani de comunism totalitar. Acesta este adevărul istoric şi nu, în niciun caz scenariul comunisto-bolşevico-securist de la Moscova sau Bucureşti, care timp de mai mult de jumătate de secol a trucat adevărata istorie şi o mai falsifică uneori şi azi.

Evenimentul de la 23 august 1944, o decizie responsabilă a Regelui

          Cine, dacă nu Regele Mihai I al României, protagonist al istoriei celui de-al Doilea Război Mondial, poate fi acreditat pentru evaluarea acelui timp, scris cu faptele jertfei, dar uneori şi ale cruzimii şi trădării? Vreme de peste şaizeci de ani a fost falsificat adevărul despre 23 august. Atunci, luând decizia întoarcerii armelor împotriva Germaniei naziste, Regele şi-a riscat viaţa sau libertăţiile personale, deoarece, după arestarea mareşalului Antonescu, Hitler a ordonat ambasadorului german de la Bucureşti, Manfred von Killinger, să organizeze arestarea Suveranului.

          România s-a desprins de Puterile Axei pentru a fi salvată de la sinistrul unui bombardament care ar fi prefăcut-o într-un câmp năruit şi ar fi făcut sute de mii de victime din rândurile populaţiei civile, în condiţiile în care situaţia de pe front devenise dramatică: Armata Roşie ataca violent, provocând mari distrugeri pe frontul Chişinău-Iaşi. Pe valurile acestor contexte, decizia de la 23 august 1944 în care Regele a fost susţinut de patru partide ale Blocului Naţional Democrat a fost un act de salvare, nu de „trădare naţională”, cum spun cei care spun.

        Astăzi, când sunt cunoscute şi exterminările din lagărele naziste, când sunt cunoscute atrocităţile Germaniei naziste din timpul războiului, se ajunge la paroxism prin afirmaţia că trebuia să fie atacaţi Aliaţii. Comunizarea postbelică a României nu putea fi împiedicată prin continuarea războiului alături de Axă, fiind o consecinţă a raportului de forţă şi a acordurilor dintre marile puteri care au învins în cel de-al Doilea Război Mondial.

 Harry Truman, despre Regele Mihai și 23 august

         Drept replică onestă, responsabilă și acoperită de adevăr, în deplină contradicție cu nedemnele de un președinte de țară afirmații ale lui Traian Băsescu, oficialii americani au dat publicităţii scrisoarea fostului preşedinte american, Harry Truman în care Regele Mihai este elogiat. Diplomaţii americani au decis să nu comenteze direct afirmaţiile lui Băsescu, preferând o variantă subtilă de punere la punct.

          Scrisoarea vine după ce liderii USL Crin Antonescu şi Victor Ponta au cerut Ambasadei SUA să exprime o poziţie faţă de declaraţiile lui Traian Băsescu la adresa fostului suveran. Modalitatea aleasă a fost aceea de a trimite presei alocuţiunea susţinută de fostul preşedinte Harry Truman la ceremonia de decorare a Regelui Mihai cu „Legiunea de Merit” şi textul înscris pe placa de pe Memorialul Holocaustului din Bucureşti. Ambele documente vin în paralel cu aprecierile făcute de Traian Băsescu la adresa Suveranului. Contrar faptului că Băsescu vorbește despre o „slugă a ruşilor”, discursul lui Truman insistă asupra „comportamentului excepţional de merituos” dovedit de Suveran pentru cauza Naţiunilor Aliate în lupta împotriva Germaniei hitleriste. Întâmplător sau nu, ambasada a menţionat că alocuţiunea fostului preşedinte al SUA a fost prilejuită de decorarea Regelui Mihai.

 Întâlnirile Regelui cu Adolf Hitler (din memoriile Regelui Mihai)

          „L-am întâlnit pe Hitler de două ori. Prima dată, când ne-am întors din Anglia și Franța, în 1938, cu tatăl meu, Regele Carol al II-lea, iar ei doi au purtat discuții. Nu știu ce au discutat, pentru că eu nu vorbesc germana. A doua oară, l-am întâlnit când mama mea, Regina Elena a vrut să călătoreasca la Florența pentru a rezolva anumite treburi și i-am cerut permisiunea lui Antonescu, iar el ne-a dat-o, dar ne-a spus: dacă mergeți în Italia, va trebui să vă întâlniți cu familia regală italiană, așa că probabil va trebui să vă întâlniți și cu Mussolini, și cu Hitler. Așa că Antonescu ne-a aranjat în așa fel călătoria încât să mergem la Florența prin Berlin. Mama nu a vrut, dar până la urmă am mers.

          Am luat prânzul cu Hitler undeva la Berlin. După cum am spus, eu nu vorbesc germana, dar mama mea știa un pic de germană. Nu a fost o întâlnire prea fructuoasă, deși am avut un translator. Când discuția a ajuns la un subiect care îl interesa, nu-mi mai amintesc exact ce anume, dar când s-a pornit, totul  s-a  transformat  într-un discurs adresat celor care se aflau acolo doar pentru a lua prânzul.

          Deodată, ochii lui au căpătat o expresie fixă, care mie mi s-a părut foarte neplăcută. Odată ce a început să vorbească, parcă a intrat în priză, și a început să se repete. Totul a durat doar câteva minute, dar s-a văzut pe fața lui, atunci când a atins un subiect care îl interesa, nu se mai putea opri… cam neplăcut.”

 30 decembrie 1947: zi înnoptată şi devastatoare pentru destinul Regelui şi al României

          Momentul 30 decembrie 1947 a fost unul sumbru, ilegal şi tragic pentru ţară şi Rege, abdicarea Majestăţii Sale fiind un act sub ameninţare, o decizie brutală, lipsită de alternative, a comuniştilor români, în familiaritate cu bolşevicii consilieri de la Moscova, dar şi ca urmare a predării României ruşilor de către marile puteri. Un act de trădare, nefiind greşeală sau ezitare, ci acţiune deliberată, asociat cedării în condiţii de presiune, de acţiune forţată, neasimilată voinţei personale, destructurează tot ce decurge în baza lui. De aceea, abdicarea de la 30 decembrie 1947 nu poate fi considerată  iniţiativa Regelui, ci o execuţie prin forţă, fiind din acest motiv ilegală.

          Totuşi, sunt astăzi voci care acuză pe Regele Mihai I al României de trădare şi laşitate. Aceasta vine din partea unor bântuiţi frenetic de duhul urii, ce nu-şi găsesc liniştea fără să perpetueze „opera” comunistă de a ţinti asupra Regelui cinismul, bătaia de joc, descărcarea unei răutăţi fără limite!…

          Dacă şi fostul preşedinte al României, Ion Iliescu, îşi reprimă astăzi atitudinea sa ostilă din trecut faţă de Rege, despre care spune că nu a abdicat, ci a fost abdicat, este de neînţeles tirul atacurilor încărcate de ură asupra Regelui, din partea unora la care te-ai fi așteptat mai puțin, printre care şi a fostului preşedinte Traian Băsescu, demis de către popor dar rămas în forţă până la sfârşit de mandat ca preşedinte fără susţinere.

          Atribuirea, printre altele, a culpei umilirii ruso-bolşevice a ţării, fără a se ţine cont de faptul că România a fost silit atrasă la consolidarea sovietizării în Europa, cu o gravă consecinţă chiar până azi, în primul rând pentru că ideologia comunistă a erodat istoria şi a despiritualizat-o, este o gravă şi condamnabilă diversiune de natură a menţine în continuare falsitatea ca zid împotriva restaurării monarhiei constituţionale în România! În opinia detractorilor, evenimentul de la Palat, din 30 decembrie 1947, al cărui curs a avut loc sub somaţie şi şantaj, a fost o acţiune de trădare a Regelui, o consecinţă a slăbiciunii şi laşităţii. Prin această iraţiune se explică agăţarea de putere, cu orice preţ, incapacitatea de a înţelege spiritul de sacrificiu ce a fost la baza abdicării Majestăţii Sale, sub presiune. Astfel de atitudini alunecă în eroare şi vor fi reprimate de istorie. Dar, pentru fiecare există un peron de gară pe care va coborî cândva.

          Avântarea în analiza trecutului trebuie să aibă în miezul zelului grija pentru adevăr, deoarece prin grote nu se poate ajunge decât la regatul întunericului. Or, cei care atribuie Regelui Mihai I al României un rol nefast în istoria României dezvăluie întocmai neştiinţa hrănită cu răutate. Este de neînţeles şi de necrezut că o personalitate ca Regele Mihai I, care a petrecut o viaţă în exil, alături de Regina Ana a României, şi de Principese, fără să ponegrească vreodată România şi fără să piardă nici o clipă speranţa într-o Românie restaurată, poate să fie atacat şi întâmpinat cu încă o nedreptate, în propria ţară…! Cu atât mai nedrept, cu cât Familia Regală a României a trăit cu demnitate departe de ţară, fără a fi jefuit bogăţia ei, aşa cum se fac uneori acuzaţii, din neştiinţă şi deopotrivă din ură, din partea unora, şi fără să spună o singură dată, un singur cuvânt rău despre poporul român sau despre România!…

           Toţi anii scurşi de la abdicare au fost mult prea mulţi pentru ca istoria să îi mai poată răbda! Într-un mod logic de judecată, forma de guvernământ legitimă a României este şi în prezent monarhia. Avem a face azi în România nu cu o monarhie nelegală, ci cu o monarhie nefuncţională în baza faptului că legitimitatea ei este uzurpată de republica impusă de tancurile sovietice! Ceea ce se impune în prezent este în primul rând reconectarea naţiunii la vibraţiile patriotismului pe care unele manifestări cu deosebire culturale şi artistice sunt cel mai în măsură să le evidenţieze.

         Cu acest ţel, formaţiunile pro-monarhice constituite în temeiul iniţierii unor manifestări publice, culturale, artistice sportive etc., în favoarea promovării unor proiecte de susţinere a restaurării României cu Majestatea Sa Margareta la Tron, într-o formă statală legal monarhică, incluzând membri în majoritatea judeţelor din România, precum şi în Basarabia şi în comunităţile româneşti din spaţiul internaţional, devin din ce în ce tot mai activ organizate. În jurul ei au aderat unele personalităţi din mediul cultural, artistic şi sportiv şi sunt invitaţi să adere, de asemenea, toţi acei ce doresc să răspundă chemării la unitate în Regatul istoric şi restaurat al României!

Fiecare 16 decembrie, zi a rămasului bun…!

          Decembrie, ziua funeraliilor Majestății Sale defuncte Regelui Mihai I, trist decembrie…!

          Unul încălzit de un soare cald și strălucitor, unul al bunului rămas de la bunul nostru rege, Mareșal al Armatei Regale, ultimul Șef de Stat din timpul celui de-al Doilea război Mondial, supraviețuitor până în dureroasa zi de 5 decembrie a anului 2017.

Regele Mihai, o iubire mare cât circumferința Universului…!

          16 decembrie 1921 – decembrie 2021…! Majestatea Sa, bunul, eroicul Rege Mihai I împlinește propriul timp centenar, traversat prin două veacuri și două milenii de istorie mondială, la bordul istoriei României cumplit de frământate, căreia Regele, cu și fără Tron, i-a fost martor și uneori, în momente cardinale, făuritor…!

          Suntem în al patrulea an de când Majestatea Sa Regele Mihai I, tot într-un decembrie, ziua de 5, în 2017 – sunt trei răspântii de viață, fundamentale, ce dau relevanța cea mai pronunțată acestui decembrie de destin: nașterea, abdicarea silită și plecarea în veșnicie – a plecat în nimbul de unde ochii și inima i se zăresc în conștiința neamului românesc străjuind etern și-ndemnător la fereastra cerului…! Plină de forță, înainte de orice regret al despărțirii, această veghere revarsă speranță asupra penumbrelor sufletești ale dezamăgirilor și răbdărilor noastre, ca neclintită garnizoană cantonată în calea împovărărilor de sus și de jos, după cum razele soarelui lucesc în apa din fântâni, oricât de adânci…!

          Cu Majestatea Sa Regele Mihai chiar în icoana ce-i oglindește de dincolo de țărmul vieții amintirea, razele acestea nu se sting! Mai cu seamă pentru că ele se reaprind în nădejdea neînvinsă, a noastră, zi cu zi tot mai consacrată ca ultimă și singură opțiune de rezistență și perspectivă a României restaurate prin monarhia și regalitatea românească purtată și apărată pe mai departe de către Majestatea Sa Margareta Custodele Coroanei române!

          Decembrie al fiecărui an e făgaș temporal de amintire și omagiu național Majestății Sale Regelui Mihai I. Conștiința neamului românesc triumfă sub ovalul cerului veșnic asupra oricărora dintre efemeritățile palide, pământești și-nveșnicește ruga sufletului, lucirea privirii, bătaia inimii, ca flori spirituale, spre a fi dăruite Regelui, de-a pururi! Pentru că îl iubim și azi, pentru că îl vom iubi întotdeauna pe Regele Mihai I, al nostru, înseamnă că iubirea neamului românesc este mare cât circumferința Universului…!

Majestatea Sa Regele Mihai I, pildă de iubire, eroism și credință…!

          Uitarea nu poate fi act de provocare a resemnării, în care să se dilueze iubirea și fidelitatea pe care națiunea română le-au nutrit și le nutresc pentru bunul rege Mihai I! Vorbind despre Majestatea Sa se creează și însuflețește candoarea din cuvântul dincolo de cuvânt, trăită în deplină sincronizare cu un destin tragic, deși nu al celui învins, al celui pentru care pedeapsa nu sucede nicio vină și e activată cu dovezi contrafăcute, rafinate ca otrava, de-a lungul unui exil lugubru, timp în care marile puteri ale lumii au asistat neelegant, cinic și iresponsabil la devastarea civilizației unui stat european modernizat sub sceptrul monarhilor români, la surghiunul, durerea sufletească și supliciul material, lovitură cu lovitură, a regelui român legitim Mihai I.

          Șiretenia, abuzul, violența trădarea de patrie și lovitura de stat prin care Regele Mihai I a fost abdicat vădea o uzurpare brutal uneltită, dar reacția de opoziție a puterilor vestice a eșuat într-o subtilă rezervă vizând decursul dirijat al ordinii mondiale postbelice. Dezamorsarea și a reacției poporului român, prea simplu și prea curând, necrezuta ușurință a atașamentului ulterior cu noul regim uzurpator și aportul în masă la propia decadență a țării și națiunii, pe seama ruinării șanselor de a se reveni la forma de guvernământ a monarhiei constituționale salvatoare, par a nu se fi însumat în coordonatele niciunei capacități de înțelegere a ceea ce se întâmpla și a consecințelor devastatoare iremediabil politic, economic și spiritual.

          Cum de a fost posibilă această meschinărie națională și de ce nu au fost fructificate din 30 decembrie 1947 și până azi momentele cum nu se poate de adecvate pentru reurcarea la Tronul Regatului României a Majestății Sale Regelui Mihai I, e o întrebare tot mai întârziată și cu atât mai adâncită în tenebrele din spatele jocurilor de interese naționale și internaționale ale lumii contemporane. Fapt e că de sub vălul unei mai mult de o jumătate de veac cețos și până la măduvă pătruns de ură, minciună și poliție politică moscovito-comunisto-securistă, urmat de un timp confuz, instabil, înfloritor și el cu invazia de acaparatori de averi și putere, nu se poate privi zarea pentru țară și popor și nu se întrevăd nici șubrede motive că se va putea.

          A năvălit asupra noastră democrația transgresată într-un orizont fals și anarhic, într-o libertate sălbatică, și astfel am pierdut sau am refuzat drumul spre o monarhie constituțională incomodă tuturor celor care din starea de haos și dezbinare își oțelesc mânia și-și perfecționează instrumentele subminării libertăților și bunăstării neamului românesc, ale secătuirii patriei de seva ei materială și spirituală.

          A căzut o monarhie constituțională, de drept legitimă și de fapt forțată să cedeze, impunându-i-se o republică netradițională și nedovedită ca superioară prin opera distructivă a tancurilor sovietice…! Azi, singura soluție rămasă viabilă ar mai fi transformarea Parlamentului României în Adunare Constituțională care să repună în drepturi forma de guvernământ monarhică, niciodată decăzută prin consimțământul liber al poporului român, republica neavând altă bază decât uzurparea din 30 decembrie 1947, pe seama căreia s-a proclamat.

          Ziua iluminată a redeșteptării noastre, a României restaurate, nu poate fi un lunecuș al ipotezelor…! Nu…! Casei Regale a României nu i-a fost abrogată ființarea, Monarhul și-a conservat prerogativele atât în perioada exilului cât și a recâștigării dreptului repatrierii, legea Succesiunii la Tron este viabilă și reorganizată, Coroana României a fost și va dăinui ca însemn, forță de călăuză și piatră de fundamentare a unui stat stabil și suveran…!

          Majestatea Sa Margareta ne este chezășie a idealului de restaurare a monarhiei și reclădire a unei Românii demne între statele civilizate vestice și mondiale. Îndeaproape slujitor al neamului românesc, fidel lui, Monarhiei și Reginei, Alteța Sa Regală Radu, Principele Consort, prin toate acțiunile Sale ne consolidează încrederea în biruința idealului acestuia…!

          Textul de față însoțește cititorul, de la inimă pentru inimă pe făgașul vieții monarhice și regale românești, fără coordonate riguros istorice ci pur și simple eseistice, în cuprinderea cărora gravitează perioada contemporană marcată de tristețea trecerii în neființă a Regelui Mihai și în același timp de reaprinderea încrederii noastre într-un nou început dătător de speranțe, cu Majestatea Sa Margareta încoronată!

Aurel V. ZGHERAN

decorat de Majestatea Sa Margareta cu Decorația Regală Regele Mihai pentru Loialitate

Comments

comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.