Regionalizarea, într-o Europă a contrastelor
A apărut o dilemă: conceptul de Europă a naţiunilor se află în contradicţie cu aplicarea descentralizării regionale, care pentru vestici a adus prosperitate? Aplicarea regionalizării în zona Balcanilor poate stârni animozităţi, în special de ordin etnic? Este oare coagularea în regiuni de dezvoltare explicaţia avansului statelor occidentale? În contextul iniţierii unui nou proces de organizare administrativ-teritorială de către autorităţile din România, ne propunem o trecere în revistă a modelelor de regionalizare europeană.
Atunci când este concepută pornind de la realităţile istorice ale locului, împărţirea pe regiuni poate împăca regionalismul (accentul local) cu dezvoltarea economică, fără să afecteze unitatea unui stat. Pornind de la aceste considerente, descentralizarea este un proces promovat de Uniunea Europeană, în cadrul căreia activează mai multe organizaţii care încurajează demersul (Organizaţia pentru Cooperare Economică şi Dezvoltare, Comitetul Regiunilor,Consiliul Municipalităţilor şi Regiunilor Europene,Adunarea Regiunilor Europene). De altfel, descentralizarea şi guvernarea pe mai multe niveluri sunt teme vechi pe agenda UE. În 1972 au fost puse bazele unor principii unitare privind politicile de dezvoltare regională pe întreg spaţiul comunitar, în 1975 a fost creat Fondul European de Dezvoltare Regională, apoi a fost elaborat Nomenclatorul Unităţilor Teritorial-Statistice (NUTS). Conceput pentru a se putea urmări dezvoltarea zonală pe criterii de comparaţie, acesta are următoarele niveluri ierarhice: NUTS 1 – echivalent al nivelului federal, cu suprafaţă în jur de 50.000 kmp şi populaţie în jur de şase milioane locuitori; NUTS 2 – nivel regional, (medie de 13.500 kmp pentru suprafaţă, două milioane locuitori populaţie), NUTS 3 – nivel departamental, NUTS 4, nivel comunal. În acest fel, s-a realizat o corespondenţă între nivelurile regionale din ţările comunitare şi dintre acestea şi decupajele administrative naţionale.