Și totuși, morala există în politică (I)
Și totuși, morala există în politică dintotdeauna și peste tot, nu însă și în scumpa noastră patrie, din 1990 încoace.
Știm că prin afirmația pe care tocmai am pronunțat-o riscăm să fim catalogați de nenumărați maeștri făuritori de opinie, de la caz la, cu superioară indulgență drept un nătărău (acesta este un cuvânt care ne place din ce în ce mai mult de o vreme) care este pe altă lume sau cu severitate îngrijorată, drept unul care are nevoie de un anumit tip de tratament medical.
Acestora însă, le putem oferi exemple. Iată-l pe generalul De Gaulle, puțin timp după zguduirile anului 1968, declanșând un referendum în care îi întreabă pe cetățenii francezi dacă sunt de acord cu proiectul său de reformare a învățământului. Cei mai mulți francezi nu au fost de acord, drept pentru care Generalul și-a dat demisia. Apoi și-a scris Memoriile, în care afirmă în prima frază că un popor care consumă 300 de feluri de brânză este un popor foarte greu de guvernat.
Iată-l pe cancelarul Helmuth Kohl, care a făcut ce a știut mai bine pentru a-și reîntregi țara. Firește, a urmat punerea în mișcare a sistemului legalismului german de sorginte” imperativ categoric kantian”, care l-a obligat să-și dea demisia după care a fost judecat, condamnat, dar nu și încarcerat. Spre deosebire de România, Germania nu își încarcerează oamenii de stat. Pentru noi este limpede că istoria îl va înregistra pe cancelarul Helmuth Kohl drept eroul întemeietor al reunificării naționale germane, iar scandalul financiar-politic va fi doar un element picant de context.
Iată nenumărați demnitari europeni care își dau demisia de onoare pentru niște fleacuri, chiar și pentru aparența unor fleacuri.
De ce se întâmplă toate aceste lucruri? Pentru că toți acești demnitari sunt conștienți că, în poziția în care societatea i-a plasat, orice întreprind, orice spun și mai ales cum spun, devin modele pentru societate. Și atunci, principala lor preocupare pentru comunitatea care i-a însărcinat să o servească, este să ofere conduita corectă de urmat, chiar și atunci când nu le convine.
Așadar, morala, dincolo de servituțile tactice și de acelea impuse de circumstanțe dilematice, a existat și există în politică în forma ei supremă de manifestare: servirea până la sacrificiu (fie el și simbolic) a comunității. Aceia care își asumă acest contract reprezintă ceea ce numim azi, om de stat.
Pentru ca cineva să fie apt să facă toate acestea, trebuie să fie dotat cu o serie de calități formate prin educație. Credință, generozitate, curaj, dezinteresare, modestie, dăruire. Din toată această alchimie se construiesc patriotismul, eroismul, abnegația.
A născut și poporul român asemenea oameni, de ar fi să ne referim la pașoptiști, dar și la o serie întreagă de personalități politice din perioada interbelică.
De ce nu a fost posibil acest comportament moral în politică și din 1990 încoace?
Întâi de toate pentru că, pe fondul unui analfabetism politic în masă (acesta este doar unul din rezultatele educației politice comuniste), au apărut, ca ciupercile după ploaie, formatorii de opinie (un termen greșit și anacronic, atât din punct de vedere politic, cât și din perspectiva profesiunii jurnalist în UE azi, conform documentelor ei), pe care tot atât de bine îi putem numi agenți de influență.
Mai întâi un Mircea Dinescu, visând la o viață politică în berăria lui Caragiale, o politică pe care o fac Lache și Mache la o halbă, apoi, curând, un Silviu Brucan despre a cărui biografie nu are sens să vorbim acum care, neobosit, a vărsat valurile machiavelismului în mințile necoapte politic ale electoratului român, pe post de adevăruri implacabile. Morala nu are nici o legătură cu politica. Orice scop scuză orice mijloace, citând trunchiat. Pe scurt, cartea câștigătoare în politică (Silviu Brucan era citit), este aparența, iluzia, părelnicul, șmechereala, nimicul. Adică, pe de o parte șueta la o bere, pe de alta, indiferența morală (adică amoralismul). Uitând amândoi să spună că, pe de altă parte, orice societate democratică acum consolidată și-a construit cercurile de control care elimină și sancționează toate aceste minciunele. Sau dacă le observă la alții, spun sentențios:” domne, noi nu suntem nemți”. Probabil că în prezent, acest domn, Silviu Brucan, se află în clubul cinicilor, undeva în rai. Îl vor urma în acel club select, când le va veni vremea, tot felul de jurnaliști atât de experimentați care, începând cu momentul Emil Constantinescu-CDR-societate civilă, tot vociferau de pe margine:” este o campanie anostă”;” mai multă sare și mai mult piper” (adică mai mult circ și mai mulți bani cheltuiți pe așa-zisa construire a imaginii, bani care trebuiau apoi recuperați, mai multe tiribombe retorice): tot felul de analiști născuți peste noapte din cursurile de scurtă durată americane.
A venit apoi valul al doilea al artizanilor opiniei: lupii tineri. Un Cozmin Gușă, un Dan Andronic, ca să nu mai vorbim de o prea activă doamnă ori de câte ori este nevoie, pe numele ei Alina Pippidi Mungiu, niște alții și niște altele blindați cu tot felul de masterate, cu tot felul de grade științifice, alimentați cu tot felul de fluxuri financiare europene și americane. Cu toții școliți, în esență, de eternii Ion Cristoiu (care face ce face și, cum vine un an electoral este din nou foarte activ pe toate televiziunile și foarte ascultat, cu condiția ca receptorii mesajelor adânc articulate logic să se înarmeze cu multă răbdare până când maestrul își găsește cuvintele și, apoi, până le pronunță) și Silviu Brucan. Iar acești lupi tineri, pentru că trăim într-o epocă foarte grăbită, simt deja în ceafă răsuflarea excitată a lupilor și mai tineri care vin din urmă. Toți aceștia îi vor ține companie când le va veni vremea, întâi stătătorului Silviu Brucan în manipularea mulțimilor, în clubul select al cinicilor, undeva în nemărginirea Raiului.
Destinația electoratului român însă nu a fost niciodată Paradisul și nu este nici acum.
Și iată-ne în preajma unui nou punct culminant. Un climax care durează de 10 ani de zile. Este cam prea mult, chiar și pentru un popor considerat de mai toți savanții simandicoși un popor vesel.
Vin alegerile! Mai întâi europarlamentare apoi, marile alegeri, fundamentalele alegeri!
Într-un climat care a fost adus la stadiul nisipurilor mișcătoare sau al apelor tulburi, cum dorim. În acest climat, toate manipulările devin posibile. Toate accesele de creativitate se pot desfășura. Toate minciunile se pot spune. Toate trădările se pot petrece. Toate tunurile pot fi împlinite. Toate loviturile de teatru pot fi administrate. Toate isteriile, toate jignirile, toate voluntarismele, toate minciunile, toate promisiunile devin posibile, scuzabile și explicabile. Toți beneficiarii acestui bâlci, de la făcătorii de sondaje, care refuză de ani și ani de zile ca activitatea lor să fie reglementată ca peste tot în lumea civilizată, la tabloizii care cer sex, sânge și păruieli retorice, la distinșii făcători de opinie, toți aceștia și acestea sunt în alertă maximă. Foșgăie oportunitățile prezente și imediat viitoare în euro.
Într-un context în care un guvern cu 70% susținere ajunge să fie, hodoronc-tronc, oricând, pe muchea cuțitului demiterii. De ce? Pentru că doi oameni sunt incapabili să edifice încrederea. Sunt incapabili, pentru un motiv simplu: nu sunt nici oameni politici, nici oameni de stat. Și nu sunt, pentru că au o relație prea relaxată cu morala. De unde nu rezultă că ceilalți ar fi așa ceva sau că ar avea vreo mare grijă legată de morală. Ba chiar, par și mai rudimentari decât aceștia (au dovedit-o cu vârf și îndesat). Din toate acestea decurge, printre altele, revitalizarea revendicărilor iredentiste, în virtutea metodei brevetate, a pașilor mici. De ce? Pentru că suntem supuși experimentelor sociale, cu buna lor știință și cu complicitatea lor, a tuturor acestor marionete descrise în rândurile de mai sus.
Într-un context în care scrutinurile se vor desfășura cu aceleași aproximații legislative, ca să nu le numim de-a dreptul fisuri (liste incorecte, scrutinul din străinătate, softuri, numărarea voturilor și eterna Curte Constituțională care nu are ce căuta aici), pe scurt, într-o perfectă brambureală, cu aer de mare și solemnă organizare. De ce? Pentru că, de doi ani încoace, Parlamentul, datorită conducătorilor lui, dormitează, iar conducătorii lui visează frumos. Unul se visează colegul lui Mihai Viteazul, celălalt se visează reformatorul dreptei europene.
Într-un context în care acțiunea referendumului nu a fost finalizată. De ce?
Pentru a se stabili științific punctul de explozie al mămăligii. Este un experiment de inginerie socială. Care folosește oricui, dar nu poporului român.
În fine. Dacă am privi tot acest spectacol de undeva de pe Marte, ne-am amuza copios. Dar Dumnezeu ne-a planificat să ne naștem aici, în aceste momente și nu putem decât să ne întristăm și să tragem semnale de alarmă. În zadar, desigur.
Chiar să nu mai existe nimeni în sferele rarefiate ale elitelor politice, culturale și sociale, care să sfințească locul? Chiar să nu mai fie posibilă crearea unei mase critice de persoane care cred în ceva, care chiar nu au agende paralele și mascate pline de famiglia, de shoppinguri, de Monte Carlo și de amantlâcuri? Care sunt animați de modestie, de umilitate și de țeluri înalte? Chiar nu mai crede nimeni în nimic din vârfurile acestei țări? Chiar nu avem nici o șansă decât să fim călcați pe grumaz de incompetenți agresivi, trufași și cinici, de cele mai multe ori analfabeți? Chiar nu putem să avem conducători mai înalt situați decât niște domni care, de peste două decenii intonează neobosit cea mai cacofonică partitură imaginabilă? Chiar nu poate opri nimeni scurgerile banilor românilor în toate direcțiile numai în direcțiile corecte, nu?
Cine și de ce (căci cu ajutorul cui, suntem edificați) ne împinge pas cu pas în haos? Nu cumva unii care se închină freneziei piețelor neoliberale consideră că suntem o țară prea mare, așa cum au gândit la momentul potrivit și despre Iugoslavia și despre Cehoslovacia?
C.F. POPESCU