Siderat de România: Când politicul îşi bagă coada… – George LUCIAN
A devenit o certitudine faptul că, atunci când nu are ce face, politicul distruge, din plictiseală evident, părţile care mai merg cât de cât în societatea românească. De parcă nu ar fi fost îndeajuns, toţi corifeii pripăşiţi prin numeroasele hrube ale partidelor se transformă, peste noapte în mari experţi exact acolo unde ar trebui să tacă şi să recunoască ineficienţa lor profesională: la tembelizoare.
Din 1990 încoace, România încearcă, dar numai pe hârtie, să îşi rezolve problema infrastructurii rutiere. Tot cam din aceeaşi perioadă, se chinuie şi cu diversele privatizări, cu aducerea turismului la nivel internaţional şi neînţelegând cum de vecinii de la sud, aflaţi în aceeaşi găleată, au reuşit să transforme ţara lor şi să profite de ceea ce natura, ori conjunctura istorică le-a oferit moca. Dar să le luăm treptat…
Infrastructura rutieră. De pe la începutul mileniului trei durează marile transformări ale drumurilor naţionale. Cu notele de subsol aferente şi cu menţiunile că actualele forţe politice, pentru că, la urma urmei, politicul taie şi spânzura peste tot, sunt cu mult sub ceea ce a reuşit regimul de tristă amintire. După ce au defalcat pe sectoare autostrada ce ar fi trebuit să lege Marea Neagră de vestul Europei, aleşii neamului s-au poticnit cu toţii, precum ageamii trimişi să joace fotbal cu Real Sangeorzeni, în micile probleme cu efecte atât de mari însă. În loc să pună osul la treabă şi să urgenteze prin tot felul de decizii continuarea lucrărilor, elita politică de la Bucureşti a lăsat purceaua să moară în coteţ, invocând… vicii de procedură. Repetăm, în loc să treacă lucrările la categoria siguranţa naţională. Corect, aţi spune: de ce să terminăm la timp lucrările, Bechtel dovedind că poate realiza autostrăzi în timp record, când o putem lălăi la infinit şi astfel să halim şi mai mulţi bani pentru bunăstarea diriguitorilor ministeriali? Cu o încăpăţânare demnă de catârul cel nătâng ce nu mai ştia ce păi să mănânce prima dată, oficialii din Piaţa Victoriei, cu sprijinul complotiştilor din zona Arsenalului, au marşat mereu pe aceeaşi temă: autostrăzile care să le Capitală de… Constanţa lui Mazăre şi de Braşov prin valea Prahovei. Şi… atât. Degeaba urlă vecinii unguri să ne decidem pe unde facem legătura cu autostrăzile lor ca să se apuce de treabă. Degeaba urlă Bruxelles-ul să definitivăm Coridorul 4. România, prin întreaga clasă politică, doarme visând la vărul Boris de la est, ori la marele vis chinezesc. Dă-i naibii pe vestici! Trăiască ideologia comunismului reinventat!
Bun. Cu infrastructura am rezolvat-o. Suntem la pământ şi cu una, şi cu cealaltă. Şi nici transportul public, în comun, sau pe CFR, nu stăm mai bine.
Şi legat de drumul de fier, ajungem la turiş, o altă mare belea pe capul politicienilor români, mari amatori de stat la bârfă, oriunde, numai în ţara lor nu. Privim cu jind la vecinii bulgari, la ceea ce au reuşit ei să facă din litoralul Mării Negre, din refugiul reginei noastre Maria de la Balcic. Contrast major între cocălărismele din staţiunea preferată a lui Mazăre (luăm în calcul staţiunea Mamaia pentru că pe ea se tot bate monedă când vine vorba de mers la mare) şi Nisipurile de Aur. Mărturisesc că prima oară când am văzut staţiunea vecinilor am zis că imaginile sunt de la turci. Cu greu am vrut să accept ideea că nu e vorba de urmaşii ienicerilor, ci de zarzavagii de la sud de Dunăre. Mă întreb ce s-ar fi ales dacă lucrurile ar fi stat invers: noi să fi avut kilometrii de plajă ai bulgarilor şi ei pe ai noştri. Mai mult ca sigur, Mamaia ar fi fost invadată de englezi, germani, francezi etc, în timp ce Sunny Beach, Balcic, ori Nisipurile de Aur ar fi răsunat de manele, iar aleile ar fi fost pline de coji de seminţe.
Cât despre privatizări. CFR. E ceea ce ne doare cel mai tare. Aflată în moarte clinică şi lăsată în această stare de către politicienii ce au văzut în muribunda societate a căilor ferate o posibilitate de a-şi creşte cifrele de afaceri prin lansare unor oferte de transport alternative. Cu o infrastructură aflată la cheremul hoţilor, cu servicii mult prea scumpe pentru calitatea oferită, CFR Călători arată acum precum o femeie beată, fostă amantă (ca să vorbim frumos) a tuturor smecheraşilor din cartier. O femeie de care s-a profitat la maxim şi care a fost aruncată de fiecare dată la gunoi, după satisfacerea plăcerilor aberante ale golanilor, evident. Poate că ar trebui să se treacă la faza falimentului, desfiinţarea tuturor traseelor circulate şi circulabile şi vândut totul la fier vechi.
În România lucrurile sunt clare: siguranţa naţională e doar pe hârtie. Statul este departe de a fi garantul a ceea ce presupune el că este: libertatea cetăţenească, drepturi, dar şi obligaţii şi mai mult decât orice altceva, dezvoltarea pe toate palierele a societăţii pe care susţine că o administrează. Ceea ce visa Jean Jacques Rousseau (1712-1778) şi alţii ca el când vorbeau de importanţa statului în societate, cât de echilibrate vor fi lucrurile, s-a transformat la ordinul politicului, în cel mai mare coşmar al existenţei umane. Iar startul a fost dat cu mult mai devreme, prin anul 1665, de către Ludovic al XIV-lea (1638-1715), culmea, pe vremea când încă nu era rege al Franţei, dar visând puterea deţinută de celebrul cardinal Mazarin.
În concluzie: vai şi amar de noi. Şi mai mult decât atât, se pare că nici Biserica nu ne mai ajută cu prea multe. Şi acolo şi-a băgat politicul coada. Ca să nu pomenim de al cu coarne.
Doamne, unde eşti TU, Doamne, să vii să vezi ce-a mai rămas din oameni. Câtă dreptate avea Vali Sterian. Cine îşi mai aduce aminte de el? Chiar aşa… Cine?