Siderat de România: Cronica unui dezastru anunțat
În ciuda mesajelor ultraoptimiste ale diriguitorilor din educație, suntem, din nou, în fața unui moment crucial pentru viitorul școlii din România. Mărturisesc că am fost din start în tabăra scepticilor și nu am crezut în singura floare cu care aleșii neamului au încercat să alunge pâcla deasă ce s-a instaurat de vreo 20 de ani peste învățământul românesc.
Nu sunt expert, nu sunt specialist în domeniu dar mi-am bazat ideile pe observațiile acumulate în decursul celor 10 ani petrecuți la catedră, în contact direct cu diverse generații de absolvenți de liceu ce doreau să urmeze calea unui sector sau altul doar pentru că e o facultate ușoară unde nu se fac matematică, fizică ori chimie sau pentru că profesorii sunt prea permisivi în evaluare.
De fapt aceasta este mentalitatea cu care acești tineri intră în sistemul educațional chiar din faza grădiniței, lipsa unei educații adecvate și inocularea unui spirit că lor li se cuvine totul cu un efort intelectual redus. Cu alte cuvinte, marii artizani ai eșecului fiecărei generații în parte sunt chiar părinții respectivelor odrasle. Și atât timp cât aceștia vor continua să le ofere pe tavă tot ceea ce progeniturile își doresc la fiecare urlet și zbierăt al acestora nimic nu se va schimba.
Am avut de-a face de-a lungul carierei didactice cu tot felul de rebuturi ale sistemului preuniversitar, cu părinți care nu doreau să priceapă că la nivel superior toate evaluările din liceu sunt nule întrucât o facultate presupune acumularea unor cunoștințe pe un anume domeniu și nu la general. Așa că, greu mi-a fost să conving zeci de mame care ajungeau să îmi ceară socoteală pentru nota șase ori cinci acordată urmașilor lor. Toate reproșurile venind prin prisma notelor de 10 pe linie avute în timpul liceului.
De fapt aici trebuie căutate și eliminate erorile: în relația ploconară părinte-profesor-diriginte. Pentru eficientizarea procesului educațional toate aceste elemente trebuie să dispară. Nu prin reducerea dificultății subiectelor de la examenul de bacalaureat așa cum doresc afonii politici. Ci prin consilierea părinților și lecții acordate cu privire la răul pe care îl fac propriului copil prin toate intervențiile lor la nivel de conducere a școlii pentru ca odrasla să le fie premiantă.
Prin prisma acestor aspecte, ce sens și mai ales ce motivare să aibă un cadrul didactic tânăr, precum subsemnatul, să meargă pe drumul ascensiunii profesionale? Statul nu dă doi bani pe ceea ce are fiecare în cap, nu sprijină cu nimic dezvoltarea educației. Iar în cârdășie cu acesta se află șleahta fabricilor de diplome din sectorul privat pentru care contează cantitatea și nu calitatea. Pe de altă parte din salariul de mizerie primit, asistentul universitar ce trebuie, obligatoriu, să devină DOCTOR pentru a rămâne la catedră (cea mai mare aberație posibilă) își plătește toate deplasările în scop de cercetare pentru că la privat centrele de cercetare științifică există DOAR pe hârtie. Astfel că se ajunge inevitabil la un dezinteres generalizat. Iar mulți dintre cei tineri ce doresc să își facă o carieră din a preda la catedră se gândesc de zece ori înainte de a face un pas mai departe (ca o paranteză, după obținerea titlului de doctor, mă voi retrage neconvins fiind de faptul că viitorul educației va fi unul colorat în culori optimiste și pentru că nu mai are sens să lupt cu niște indivizi certați cu limba română dar care au aplicat pentru jurnalism din motivele expuse mai sus).
Repet, atât timp cât seriozitatea nu va fi literă de lege în sistem rezultatele vor continua să fie pe aceeași linie. Și, cât de curând, diploma de bacalaureat ca și cea de licență, master ce îi vor urma vor deveni simple hârtii de încercat coșul de gunoi, ca la baschet.
