Siderat de România: Perspectiva fără de sfârşit – George LUCIAN
Marea prostie a politicianului dâmboviţean e aceea legată de ignoranţă. Nu că ar vrea el neapărat să fie. Ci tocmai pentru că este ceva ereditar, moştenit din scaun în scaun de parlamentar, că săracul tat-su nu a avut nicio vină că a devenit fiu-i aşa. Pornind de la starea de totala rupere de realitate şi continuând cu atitudinea lui în raport cu alegătorii săi, ocupantului călduţului fotoliu de minister, ori de parlamentar demonstrează că nu îi pasă de nimic altceva decât bula sa comunicaţională în care se învârte ca un titirez magnetic.
Nimic nu pare a-i disturba liniştea eu-lui său interior şi gândurile de preamărire financiară. Nu contează că nu ştie cât e TVA-ul în România. La urma urmei, de ce are o droaie de consilieri pe care îi plăteşte regeşte? Ca să ştie ei cât e TVA-ul, să tragă din răsputeri pentru a pune pe hârtie tot felul de proiecte îndrăzneţe pe care el doar să le semneze şi să şi le însuşească. Evident că nu vorbim de plagiat aici.
Dincolo de atitudinea total iresponsabilă afişată de politicianul român, iese la suprafaţă şi dezinteresul pe care acesta îl manifestă faţă de această nouă dimensiune a societăţii contemporane: generaţia online. O generaţie care tinde să capete tot mai multă forţă, să fie luată în seamă, cu, sau fără ajutorul „agenturilor” străine. Dimensiunea actuală a lumii câştigă noi şi noi valenţe. Care transpar din canoanele mediului virtual, altele decât cele din planul real. Poate şi de aceea au şi reuşit prin protestele organizate, gen Primăvara Arabă, să demoleze câţiva coloşi ai regimurilor dictatoriale. Au reuşit şi o vor mai face. Pentru că acest pui mic al lumii contemporane creşte într-o zi cât alţii în şapte. Dovadă, că în afară, începe să fie luată şi tratată la modul cel mai serios cu putinţă.
La noi în schimb, societatea din plan real e închistată într-un proiect ce pare a nu mai cădea deşi e şubrezit de-a binelea. La fel de închistaţi şi nepăsători sunt şi liderii ei. Lideri care lucrează după metode mult prea învechite şi lipsiţi de orice proiecţie în viitor.
Şi, deşi poate ne place, sau nu situaţia, viitorul e al acestei noi societăţi. Care în iureşul ei nebun nu va sta să aştepte după doi-trei zăbăuci nehotărâţi care îşi schimbă opiniile precum îmi schimb eu şosetele. Pariem că aşa va şi rămâne şi pe următoarele două-trei decenii?