Steaua şi politica – Octavian ANDRONIC

Odată cu meciul disputat în faţa unui număr record de spectatori – pentru Arena Naţională (doar vreo 10.000) cu echipa germană Shalke 04, campioana României stabileşte un nou record: şapte ediţii ale grupelor Ligii Campionilor în care nu reuşeşte să realizeze punctajul necesar calificării în primăvara europeană. Alături de un altul: nu a mai câştigat o întâlnire în această competiţie din 2006, când i-a învins pe dinamovişti de la Kiev cu 4-1, la ei acasă!

Cu toate acestea, Steaua rămâne cea mai bună echipă de club din România, care a dominat autoritar peisajul ultimilor 20 de ani.

Ani de declin, însă, în care fotbalul, încăput pe mâna unei categorii de personaje cu conotaţii interlope, a regresat continuu. Şi aproape că nu a mai implicat nici un efort pentru ca Steaua să strălucească precum chiorul în ţara orbilor. O caracteristică importantă a stadiului în care se află acest sport iubit mai mult decât merită este aceea că majoritatea conducătorilor sau proprietarilor de cluburi au probleme cu justiţia, unii dintre ei fiind după gratii, iar alţii având să mai facă doar câţiva paşi.

Revin la contraperformanţa Stelei: echipa care în campionatul nostru străluceşte, odată ce iese la “export”, păleşte grav şi devine o victimă sigură pentru aproape orice club din elita europeană. Cum e posibil acest lucru?

Foarte simplu: prin diferenţele majore de cadru organizaţional, climat moral şi obiective, dintre campionatul intern şi competiţiile internaţionale. Pentru unii dintre vremelnicii patroni de cluburi, intrarea în fotbal a constituit doar o metodă de a câştiga rapid nişte bani, investind în jucători străini şi încasând primele de participare la competiţiile de vârf. Veritabil model de studiat este Unirea Urziceni care, după ce patronul şi-a încasat banii, a dispărut. Cam la fel s-a întâmplat cu CFR Cluj şi Oţelul. După aceeaşi reţetă funcţionează Astra şi Petrolul. Cu Steaua e o altă problemă: încăpută pe mâna unui personaj schizofrenic, echipa a suportat hachiţele şi pornirile megalomane ale acestuia care au culminat cu episodul vânzării celor mai buni jucători în plină campanie europeană. Acest lucru dovedind că nu performanţa era importantă, ci încasările. Aflată pe tobogan, Steaua este în pericol de a rata şi campionatul intern, la a cărui câştigare sunt candidate alte câteva echipe mai motivate.

Revin la paralela pe care am mai făcut-o cu politica. La fel ca fotbaliştii, unii dintre politicienii noştri zburdă pe terenul propriu, fentează tot ce întâlnesc, îşi driblează coechipierii şi înscriu goluri imparabile în propria poartă. Când ies, însă, pe arenele internaţionale, fac figură de copii de mingi, practicând cu precădere – la fel ca Naţionala şi Steaua – pasa înapoi şi faulturile inutile…