U.K., OK!

Exclusivitate

(…) O valiză în care am aruncat, în grabă, câteva haine și un bilet doar dus, cumpărat imediat după ce am terminat de redactat lucrarea de licență. Un impuls de moment, sau o dorință reală de a deveni adult? Nu știam exact, însă eram cumva convinsă că trebuia s-o fac.

Câteva zile mai târziu, priveam Bucureștiul, de pe geamul avionului, tot mai mic, în timp ce îl lăsam în spate. Emoție, teamă, entuziasm, curiozitate, au avut timp să se manifeste libere în decursul celor două ore de turbulențe înainte de a ateriza în Luton. Îmi pot aminti și acum acea dimineață fierbinte de iulie. Unde sunt norii, ceața și oamenii cu umbrele?

Am ajuns în Londra nu cu mult timp înainte de vremea prânzului. O mare de oameni agitați, construcții înalte de sticlă și clădiri albe, trase la indigo.

La doar o stradă de Victoria Station am țintit imediat, un local drăguț cu dulciuri, amenajat cu flori roz și baloane, pe care îl văzusem deseori în postările influencerilor londonezi pe care îi urmăream.

Mi-am comandat o cafea și, grăbită, am plecat să descopăr orașul. Doar câteva ore mă mai despărțeau de ceea ce, pe atunci, credeam că avea să reprezinte începutul noii mele vieți…

Când am sosit în Southampton era deja seară, iar un apel primit de către prietena care mă însoțea era dovada că lucrurile aveau să ne fie favorabile.

Mă întorc în timp la momentul în care, pentru prima dată, am început să conștientizez faptul că viața mea de student se îndepărta cu pași tot mai repezi iar eu, în veșnica mea feerie, bucurie a vieții, abia conștientizam faptul că au trecut cel puțin patru ani de când ar fi trebuit să am schițată  măcar o idee generală despre ce aveam să fac în continuare.

Și cum ar fi trebuit să știu? Cine decide faptul că la 22 de ani ești deja adult? Și cine a stabilit că există un termen limită la care trebuie să ai toate lucrurile puse în ordine?

Pe Andrei l-aș putea descrie ca reprezentant al situației ideale, în care deja știa, cu siguranță, ce vrea să obțină. La acea vreme, era student în anul 3 la Solent University, specializat în informatică și angajat al unei bănci cu renume a Marii Britanii.

Coincidență sau nu, dar o zi banală de vară ni l-a scos pe Andrei în cale, undeva în Iași, în timp ce, exact ca-n orice altă zi, pe pietonală din fața Mitropoliei, eu și Ilinca ne savuram cafeaua în timp ce ne gândeam la opțiunile pe care le avem. Andrei era în România pentru următoarele patru săptămâni, în vacanță, așa că i-am propus să… plecăm în Anglia, în locul lui, și să-i subînchiriem locuința.

Era puțin trecut de ora 21,00 când am ajuns la noua noastră casă de pe Highfield Road. Un cartier liniștit, tipic englezesc, în apropierea unui campus studențesc, o înșiruire de restaurante cu specific asiatic și un parc imens, Common.

Acestea au fost, în mare, primele lucruri pe care le-am observat înainte de a ne instala. La ușă ne-a răspuns Alex, cel ce avea să  ne ajute și cu obținerea primului job, iar apoi l-am cunoscut pe Ionuț, un sucevean primitor, pasionat de chitară și aplicații de dating.

Oraș nou, casă nouă, conexiuni în curs de dezvoltare și plin sezon de reduceri. În acea febră a ascensiunii personale, parcă o geantă Valentino în detrimentul ultimilor bani pe care-i aveam de acasă, nu părea deloc o idee proastă.

“Ok, Andreea, sunt destul de sigură că ai venit aici să arăți că ești capabilă să te descurci. Mama ta te sună încontinuu spunându-ți că e în regulă să te răzgândești, n-ar avea nimic împotrivă dacă ai alege să te întorci acasă. Ah, mai sunt și prietenii de acasă care au pus pariuri referitoare la perioda în care vei rezista. De unde atâta energie negativă? Am totul sub control!”

Lucrurile puteau fi oricum, dar numai sub control nu! Cel puțin nu sub controlul meu. Dar cât de greu putea fi? A urmat o săptămână plină, în care ne-am petrecut zilele depunând CV-uri, iar nopțile explorând. Să nu uităm că, dacă ar fi fost să eșuăm lamentabil rămâneam, totuși, cu amintirea unei vacanțe reușite. Ce bine că nu exista pandemia!

Ne plimbam prin port, în Ocean Village Marina când Alex a sunat să ne anunțe că ne-a făcut rost de un interviu. Nu cunoșteam extrem de multe detalii, însă nu puteam rata nicio oportunitate. Era vorba de un post de fundraiser. Un weekend mai târziu intram deja în perioada de training.

Prima zi de muncă m-a surprins în Wincester. Ce oraș frumos, întocmai unui loc descris de basme!

 

La două ore de mers cu trenul, la fel cum avea să fie-n fiecare zi de atunci, mă așteptau zeci de uși în care aveam să bat, căci pe străzile cuminți din Hampshire, cutreierau fără adăpost zeci, dacă nu sute de animale. Treaba noastră era să le salvăm, să le oferim un cămin. Iar pentru asta aveam nevoie de ajutorul fiecarui localnic în parte.

Nu știu ce emoții trezesc în voi cuvinte precum “fundraising” sau ”caritate”, însă pentru mine, „Blue Cross” (asociație) a constituit un element cheie în drumul lung al dezvoltării.

Așa am câștigat, pe lângă fluența și încrederea de a stăpâni o limbă care nu-mi era familiară, pentru prima dată, convingerea că ceea ce fac contează. Ajutam și făceam parte din ceva.

Țin minte când am bătut într-o ușă, iar de cealaltă parte a ei era o bătrănică, care, pe lângă donația deloc neglijabilă mi-a spus cât de mult apreciază ceea ce facem. Mi-a povestit că a făcut câțiva ani de voluntariat în Africa și m-a delectat cu relatările ei. Un tânăr francez ne-a făcut cunoștință cu Lola, pisica salvată de fundație nu cu mult timp în urmă.

Zilele treceau într-un ritm alert, iar eu deja reușisem să mă mut în centru. O casă primitoare, cu terasă mare și  vedere la Oxford Street. Muzica răsuna pe străzi, aromele inundau fiecare colțișor, parcă fiecare zi era o sărbătoare.

M-am împrietenit cu Ganya, proprietarul clădirii în care locuiam, cel care deținea și restaurantul pakistanez de la parter. În weekend,  petrecerile erau de nelipsit.

(…) Era seară, puțin trecut de ore 21,00 când, la fel ca de fiecare dată, sirena din Central Station dădea de știre că programul era gata. În acea seară l-am cunoscut pe Kirubel, un imigrant de naționalitate canadiană, de origine chinez și etiopian.

Figura lui prietenoasă m-a făcut să simt că îl cunosc de-o viață. K, așa cum îi spuneau apropiații, era manager, apărând de 7 ori consecutiv pe Wall Fame, pentru cel mai bun fundraiser. Și acela a fost contextul care a condus la apogeul acestei povești.

În sâmbăta aceea m-am trezit destul de devreme, chiar în momentul în care câteva bătăi insistente și repetate în ușă m-au făcut să plec în grabă să aflu ce s-a întâmplat. Kirubel mă aștepta lângă mașină, spunându-mi că nu avem mult timp la dispoziție. Părea o situație de viață și de moarte. Două ore mai târziu eram în Brighton, desculți pe nisipul plajei.

În acele momente eram protagonista propriului meu film. Doi tineri cu înghețată pe plajă, împărtășind planuri și obiective pentru viitor. Doi oameni convinși că sunt capabili să realizeze lucruri mărețe, hotărâți să devină de succes.

În restul zilei, ne-am bucurat de împrejurimi. Arhitectură, mare, vată de zahăr și multă voie bună, nu pot să găsesc nimic ce să-i fi lipsit acelui loc.

Vara se apropia de final și, deși toate mergeau bine, simțeam incertitudinea. În termeni generali, realizasem deja tot ce îmi propusesem, și totuși. Am decis să-mi caut un alt loc de muncă. Acesta nu a întârziat să apară, în scurt timp.

Au fost 4 luni intense. Momente care m-au maturizat. Odată cu îndeplinirea acestei „misiuni”, am luat decizia de a reveni în țară.  Aceeași, dar gata să o iau de la capăt. Pentru că acum știam sigur că pot.

Și totuși, încă nu mă simțeam, în totalitate, adult…

 

Andreea Diana Hociug

Masterat, Jurnalism Hyperion

 

 

Comments

comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.