Ultima oră – locul unde m-am simțit acasă

Era ianuarie 2004 când am călcat pentru prima dată în redacția ziarului Ultima oră din Casa Presei. Tremuram ca o frunză, pentru că nu știam la ce să mă aștept. Am ajuns pe un hol lung și nu foarte luminat, undeva la etajul trei.B

irourile erau înșirate pe partea stângă, iar mobilierul data, probabil, de dinainte de 89. Am auzit râsete, iar asta m-a relaxat puțin, pentru că eu sunt un om vesel și sociabil, iar țipetele și încrâncenarea nu mă conving vreodată.

Printre cei care râdeau pe hol era și domnul director, Ion Marin.

Făcea glume cu oamenii din redacție și păreau foarte apropiați. Nu îl cunoșteam. Nu știam nimic nici despre Ultima oră. Eu mai lucrasem în redacțiile unor ziare naționale, dar nicăieri nu am simțit că vreau să rămân cu adevărat. Până atunci.

Am fost invitată în biroul domnului director. O încăpere plină de cărți, cu canapele din piele neagră și un birou enorm în mijloc. Și am început să povestim. Nu a fost un interviu clasic de angajare, ci mai curând o discuție între doi prieteni.

Ceea ce am și devenit după o vreme. Și așa de mult ne-a plăcut discuția, că am rămas. Am rămas chiar din ziua aceea.

Și am scris chiar pentru ediția de a doua zi. Mi se părea ireal că o astfel de redacție chiar există. Mi-au plăcut oamenii, mi-a plăcut atmosfera și mi-a plăcut că în tot timpul petrecut acolo am învățat.

Am învățat să scriu mai bine, am învățat să am mai multă încredere în mine și am învățat să fac parte dintr-o echipă. Pe care am și ajuns să o coordonez după o vreme.

Pentru că domnul director era un adevărat profesor de jurnalism, care știa să predea nu doar la catedră, care știa să citească oamenii și să-i ajute să-și depășească limitele.În

ziua în care m-a chemat să-mi propună să fiu redactor șef am plâns. Am plâns pentru că mi-am dat seama că are mai multă încredere în mine decât aveam eu, un jurnalist tânăr, care abia împlinise 30 de ani, și nu avea experiența pe care o credeam eu necesară pentru o asemenea responsabilitate. Iar eu nu voiam să-l dezamăgesc.

Nu eram de acord tot timpul, dar ne respectam părerile și amândoi aveam simțul umorului, iar cu argumentele potrivite, ajungeam mereu să ne înțelegem. Și dacă tot am vorbit despre școala care a fost pentru mine Ultima oră, cred că ar fi important să vorbesc puțin și despre familia Ultima oră.

Pentru că nicăieri înainte și nici după nu m-am mai simțit la serviciu ca într-o familie. Ne întâlneam dimineața la cafea, iar ședințele de sumar, deși extrem de laborioase, erau presărate cu glume și hohote de râs.

Ne sărbătoream aniversările și onomasticile împreună, ne adunam la sărbători și ne bucuram de toate momentele minunate. Iar fiul meu cel mare a învățat să citească și să scrie pe colțul birourilor din redacție, de pe paginile ziarelor pe care le făceam noi.

Pentru că, da, îl puteam lua la serviciu când nu aveam altă soluție, iar biroul domnului director era mereu deschis pentru el.

Ca pentru noi toți!

Dana Feliciana Marinescu

Comments

comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.