Un vulcan pe nume Ion Marin
N-o să insist, se vede cu ochiul liber că trăim o epocă în care mai peste tot în societate colcăie agere infecte personaje. Multe personaje, dar, din nefericire, mult prea puține caractere. Atât de puține încât posturile TV nu le suportă, hârtia tipărită le dă la o parte și calitatea lor poate găsită numai cu microscopul electronic.
Cum e în societate, așa este și în presă. Vopsea întinsă lălăit, neglijent și stânjenitor, cu o bidineaua încă de sorginte sovietică peste niște oameni-butaforie pentru care ”a se pretinde” este tot ce au înțeles din școala numită viață. Jalnice personaje de mucava zdrențuită care nu vor reuși să devină niciodată autentice caractere.
Indubitabil, Ion Marin a fost un jurnalist de mare calibru, dar, înainte de toate a fost un mare caracter.
Aceasta se vede foarte ușor în ceea ce a scris, dar mult mai bine se poate regăsi în urmele pe care le-a lăsat în inimile celor care l-au întâlnit, sau, cum este în cazul meu, în sufletul celor care au avut șansa să lucreze împreună cu el. Caracterul este partea din conștiința lui Ion Marin care l-a transformat fără efort în profesor, mentor, îndrumător, sprijin, și sfătuitor. Singurul lucru care îi egala caracterul era curajul mai mult decât riscant care îi fierbea în vine. O altă calitate astăzi parcă pierdută în breasla pe care a reprezentat-o peste vârf.
Veșnic dat în clocot, Ion Marin nu își trăia viața, ci o împingea de la spate preschimbând-o într-un tăvălug de nestăvilit în care îi agrena pe toți cei din apropierea lui, jurnaliști sau nu.
Un vârtej de voință care consuma, genera, ardea, împărțea speranță, ridica strigăte de luptă, dărâma și reconstruia în același timp mirabile citadele de cuvinte.
De fapt, acest vulcan nu făcea, aveam să înțeleg mult mai târziu, decât să vestească lumii că acolo, în acel creuzet interior, se manifesta esența acestui om ce devinea sub ochii noștri un exemplu.
Prin 1997, când am avut onoarea să conduc ”Ultima ora” sub stiloul fierbinte al lui Ion Marin, furtunile din inima sa alternau cu momente de un calm absolut deloc rău vestitor. Într-o secundă de acalmie am aflat, chiar de la el, că mai era un Ion Marin pe lume. Un fotbalist poreclit ”Săpăligă”. ”Pentru că le-o cam trăgea la gioale adversarilor”, spunea directorul meu. Nu știu cum era Săpăligă, dar știm deja că nu era bine să fii sursa de inspirație a jurnalistului Ion Marin.
Aproape imposibil de prins într-o discuție profesională în redacție, directorul Ion Marin a fost conducătorul de gazetă cu care se lucra cel mai ușor. Aprecia subiectul, dar dădea o atenție deosebită și frumuseții scriiturii, fără să facă mare caz. Acest fel de a fi îi mai aducea personalității lui Ion Marin încă o calitate rară. Da, Ion Marin era capabil de gesturi de o noblețe colosală.
Stofa din care era croit Ion Marin era nobilă. Cine a avut răbdarea să încerce să îl cunoască știu despre ce vorbesc. Numai oamenii cu un suflet uriaș pot fi capabil de astfel de gesturi.
Nu vreau să fiu trist, la rememorarea unui războinic, mâhnirea nu are loc.
Aș mai avea multe, foarte multe de scris despre el, dar închei aici aducându-vă aminte că Ion Marin nu a trecut în neființă, ci s-a împărțit în firea noastră, a celor care l-au cunoscut. Și care îl vor aprecia mereu.
Așa că, dau de veste să se știe: am și eu un pic de Ion Marin în inima mea…
Cătălin Dumitrescu