„URIEŞII” DIN ŢARA HAŢEGULUI
Povestea oaselor de “urieşi” descoperite în secolul al XIX-lea la Sânpetru, pe Valea Sibişelului în Ţara Haţegului, cuiburile cu ouă de dinozauri de la Tuştea şi giganticul reptilian Haţegopterix Tambema…
Ca multe din aşezările situate pe rama sudică a depresiunii intracarpatice a Ţării Haţegului, satul Sânpetru îşi cuibăreşte casele la adăpostul culmilor ferestruite de văile ce-şi adună apele undeva sus, în circurile glaciare ale Retezatului Mare…
Oamenii locului îi spun râului care străbate ţinutul, Sibişel. Numele, a cărui semnificaţie s-a pierdut undeva, în negura timpului, este extrem de vechi şi relativ frecvent în această provincie carpatică, cu istorie multimilenară.
Îngropate în stratul gros de sol, pe care localnicii îl cultivă cu multă trudă, se ascund unelte paleolitice, resturi de ceramică neolitică, vestigii ale civilizaţiei dacice dar şi ruinele Sarmizegetusei Ulpia Traiana, capitala anticei provincii romane Dacia Felix.
După aproape două milenii, s-au transformat în istorie şi celelalte imperii, care au stăpînit vremelnic aceste meleaguri…Doar oamenii şi ocupaţiile lor străvechi, agricultura şi păstoritul, au rămas peste veacuri aceleaşi… Aparent, sub lumina stranie a miezului de vară, nimic nu se mai poate întâpla, în acest decor patriarhal de aici de pe valea Sibişeluilui.
Şi totuşi… Printre localnici circulă tot felul de poveşti ciudate despre uriaşii care ar fi trăit cândva pe aceste meleaguri iar după cum vom vedea în cele ce urmează, ele nu sunt lipsite de temei căci, în urmă cum mai bine de un secol, paleontologii au descris, în depozitele de roci sedimentare din versanţii râului Sibişel, resturi scheletice fosilizate aparţinând celor mai înfricoşătoare animale care au trăit vreodată pe pământ…dinozaurii. Dar ce sunt fosilele ?…După moarte părţile moi ale organismului, muşchii, pielea sau tendoanele putrezesc. Se pot conserva, în anumite condiţii doar părţile tari, oasele, dinţii sau cochiliile… Iar asta doar în cazul în care acestea sunt acoperite sau îngropate rapid de mâluri sau nisipuri, sedimente la nivelul cărora se impregnează cu săruri de calciu, fosfor sau oxizi de fier pietrificându-se.
Prin anul 1842, paleontologul american Robert Owen propunea în premieră termenul de dinozaur, prin combinarea a două cuvinte greceşti: deinos sau înspăimântător şi sauros însemnând şopârlă sau reptilă, pentru a desemna nişte enigmatice fosile de vertebrate terestre uriaşe…
Nimeni nu bănuia, pe atunci, extraordinara carieră pe care o vor face, nu doar în lumea academică, dinozaurii sau şopîrlele înfricoşatoare dispărute, în condiţii încă neelucidate, cu mai bine de şaizeci şi cinci de milioane de ani în urmă, la sfîrşitul erei Mezozoice.
Pe poteca din versantul drept al văii Sibişelului, trebuie să fi urcat, pe la sfîrşitul secolului al XIX-lea şi baronul Franz von Nopcsa, primul om de ştiinţă ce va descrie fosilele de dinozauri din Ţara Haţegului… despre care, localnicii încă mai cred că aparţin uriaşilor de dinainte de potopul biblic…
Poveştile de atunci s-au transformat treptat în legende şi vor rămâne ferecate aşa, poate pentru totdeauna, alături de figura enigmatică a Baronului Franz von Nopcsa, dincolo de zidurile şi ferestrele castelelor şi conacelor, din mijlocul fostelor sale domenii nobiliare, de pe întinsul Ţării Haţegului…
După mai bine de un secol de la primele descrieri ştiinţifice, făcute de Baronul Franz von Nopcsa, problema dinozaurilor din Haţeg rămâne încă deschisă…
Chiar dacă ştiinţa a progresat enorm există numeroase semne de întrebare legate de apariţia, dezvoltarea şi mai ales de dispariţia acestor ciudate creaturi…Ea se numără şi în prezent printre enigmele neelucidate încă de oamenii de ştiinţă, ce consideră Ţara Haţegului un unicat…
Iată deci că vestigiilor, rămase în urma unei istorii relativ recente, li se alătură aura de mister a unei lumi dispărută pentru totdeauna, cu mai bine de şaizeci şi cinci de milioane de ani în urmă…
Prin părţile locului, după cum am văzut, istoria oaselor de uriaşi începe cu figura aproape legendară a baronului Franz von Nopcsa…Lui i se datorează primele cercetări asupra oaselor de dinozauri din Ţara Haţegului.
Castelul acestuia din comuna Săcelu din apropiere de Sânpetru mai păstrează încă, ascunse sub zidurile măcinate de vreme poveştile cu uriaşii de altădată…Indiferent de poveştile care mai circulă şi astăzi printre localnici, mai îainte de toate, baronul Nopcsa a fost un pasionat paleontolog. Aici, între pereţii uneia din camere, singura rămasă aproape neatinsă de trecerea vremii, se spune că se închidea, acest enigmatic personaj, împreună cu umbrele “uriaşilor de odinioară”.
Începand cu ultimii ani ai secolului al XIX-lea şi până în primii ani ai primului război mondial a studiat cu predilecţie oasele fosile ale dinozaurilor colectate de pe valea Sibişelului dar şi din alte locuri ale întinselor pământuri pe care le deţinea familia Nopcsa. De fapt, primele semnalări sunt datorate sorei acestuia Ilona Nopcsa, descoperiri care poate au determinat cariera marelui paleontolog care a fost Nopcsa.
Odată cu începutul primului război mondial, dispare întreaga colecţie de oase de dinozauri, despre care se spunea că era impresionantă. Practic nimic din vechea colecţie nu a mai ramas în Tara Haţegului. Doar cele căteva piese de mobilier şi frumoasa teracotă din camera folosită odinioară ca refugiu. O bună parte din colecţie, cuprinzând sute de oase de dinozauri, a fost înstrăinată ajungând în depozitele muzeului britanic, ale muzeului de istorie naturală din Viena sau ale muzeului Institutului Geologic din Budapesta.
Timp de peste 60 de ani, până în ultima parte a anilor 1970, această regiune nu a mai fost cercetată din punct de vedere paleontologic. Peste umbrele dinozaurilor din Ţara Haţegului s-a aşternut o stranie tăcere. Odată cu dispariţia domeniilor nobiliare şi a colecţiei din Castelul de la Săcel, o aură de mister se va aşterne şi peste figura şi aşa legendară a baronului Nopcsa, despre care se spune că s-ar fi stins din viaţă prin anii ’60, într-un obscur hotel din Viena…Nu ştim, încă ce se ascunde în spatele poveştilor care circulă printre localnici despre baronul Franz von Nopcsa.
Un lucru este cert. Pasionatul paleontolog, a descris aici în Ţara Haţegului numeroase specii de dinozauri ierbivori dar şi carnivori. Printre speciile noi se numără şi genul Rhabdodon din familia dinozaurilor bipezi, ierbivori cu cioc de raţă sau Hadrozaurienilor, cum se mai numesc ei astăzi în literatura de specialitate… dar şi un dinozaur patruped sau sauropod o specie unică descrisă doar aici, pe care a botezat-o Strutiosaurus Transilvanicum.
Aproape trei sferturi de veac, vîntul, zăpezile şi ploile de peste an au smuls neîncetat din depozitele sedimentare, suprapuse aidoma foilor unei impresionante cărţi, în versantul stâng al Văii Sibişelului, oasele de dinozauri, pe care localnicii, într-un mod miraculos şi simplu au continuat să le atribuie “urieşilor de altădată” şi să le lege de figura baronului von Nopcsa intrată şi ea în legendă…
Prin anii ’70 profesorul Dan Grigorescu de la Facultatea de Geologie din Bucureşti a pornit pe urmele savantului de odinioară, cu ambiţia de a reconstitui întreaga colecţie aflată în străinătate… Rezultatele cercetărilor efectuate de echipa coordonată de profesorul Dan Grigorescu, au fost uluitoare. După cum vom vedea, pe lângă exemplarele descrise de Nopcsa, s-au găsit specii noi de dinozauri carnivori, de talie mică, şi mici mamifere, această regiune a Ţării Haţegului fiind singura din Europa în care, alături de vestigiile dinozaurilor au fost descoperite şi resturile primelor mamifere.
Regiunea Tării Haţegului a stârnit de atunci un interes enorm ajungând la ora actuală să fie printre cele mai cunoscute din lume…În cercetările efectuate de echipele de studenţi şi cadre didactice de la Universitatea din Bucureşti s-a implicat, începind cu anul 1991 şi profesorul David Weishampel de la Universitatea John Hopkins din Baltimore iar locurile au fost vizitate numeroşi geologi şi paleontologi străini… Printre ei se numără şi John Horner, profesor la universitatea din Bowtsmann Montana, cel care a participat la elaboararea scenariului asigurâd totodată şi consultanţa ştiinţifică a filmului Jurassic Park.
Nimic din peisajul de acum nu mai aminteşte de lumea dispărută pe care cineaşti şi oameni de ştiinţă încă mai încearcă să o reconstituie…O stranie coincidenţă face ca Ţara Haţegului de odinioară, bântuită de umbrele dinozaurilor, să semene izbitor de mult cu insula descrisă în filmul regizorului Steven Spielberg JURASIC PARK.
Imaginaţi-vă continentul european în urma cu peste 65 de milioane de ani către sfârşitul erei mezozoice… Oceanul Atlantic mult mai ingust decât in prezent începuse să separe Europa de America de Nord. Se mai păstra încă o punte de legatură între cele două mari continente prin nordul insulelor Britanice. În cea mai mare parte Europa era pe atunci acoperită de o întinsă mare epicontinentală puţin adâncă…Cel mai extins uscat, cu o suprafaţă de peste zece milioane de km2 se afla undeva în vest şi includea centrul peninsulei Iberice şi Masivul Central Francez. În partea centrală şi sudică, o mulţime de insule, în majoritatea lor de origine vulcanică, formau un imens arhipelag în lungul actualului lanţ muntos alpino-carpatic.Undeva în centrul acestui arhipelag, pe locul în care se află în prezent „Ţara Haţegului”, se găsea o insulă a cărei suprafaţă depăşea cu puţin 7.500 de km2. Specialiştii geologi au denumit-o „Insula Haţeg” după numele actualului bazin de roci sedimentare situat la poalele Masivului Retezat. Era o lume ciudată dominată de unele dintre cele mai enigmatice vieţuitoare care au dominat vreodată planeta… dinozaurii. Cuibărită sub dealul cu acelaşi nume, Tuştea este o mică aşezare, ca multe altele, risipite pe întinsul Ţării Haţegului, depresiune ce seamănă cu un imens platou prăbuşit între culmile muntoase ale Retezatului, Munţilor Poiana Ruscă şi Sebeş.
Un fapt neobişnuit, cu fericite consecinţe paleontologice, s-a petrecut aici în vara anului 1988. O surpare de teren, de aproape 10 metri înălţime, scotea la lumină din dealul de la Tuştea, primele cuiburi cu ouă de dinozauri din această parte a continentului european…Abia după 9 ani însă, prin eforturile depuse de profesorul Dan Grigorescu, de la Universitatea din Bucureşti, au început, aici la Tuştea, cercetările sistematice, iar descoperirile s-au dovedit a fi senzaţionale.
Resturile de dinozauri din depozitele de aici de la Tuştea au o particularitate care le deosebeşte esenţial de altele descrise în împrejurimi. Ele nu s-au acumulat în urma transportului şi depunerii resturilor de oase, în diferite medii sau bazine de sedimentare, sunt “în loc” sau “in situ” cum spun paleontologii. Prezenţa cuiburilor îngropate sub depozitele roşietice de roci vulcanogen sedimentare sunt o dovadă în acest sens.
În vara anului 2002, pentru Zoltan Chiki şi studenţii săi de la facultatea de Geologie din Bucureşti, dar şi pentru colegii lor de la Petroşani, “recolta” a fost bogată… S-au descoperit mai multe cuiburi cu ouă de dinozauri, care odată desprinse din matricea de roci sedimentare, ce le-a conservat mai bine de 65 de milioane de ani, au fost împachetate cu grijă şi puse la propriu în “gips”. Doar protejate în acest fel, cuiburile cu ouă de dinozauri puteau rezista drumului ce-l mai aveau de parcurs, până la laboratorul de paleontologie al Facultăţii de Geologie din cadrul Universităţii Bucureşti. Din cercetările ulterioare s-a dovedit că ouăle fosilizate aparţin unui dinozaur ierbivor biped de talie medie, un membru al familiei dinozaurilor cu cioc de raţă, aşa numitele hadrozauride. Numele său este Telmatosaurus Transilvanicus…
Pe plan mondial, în rândul paleontologilor, Ţara Haţegului a devenit deja celebră prin resturile de “dinozauri pitici”. Ei au populat o insulă despre care se crede că, în urmă cu 65 – 70 de milioane de ani, către sfârşitul perioadei Cretacice din era Mezozoică, se găsea undeva, în partea nordică a străvechiului Ocean Tethys.
Fenomenul denumit şi “nanism de tip insular” este specific, după cum spun specialiştii regiunilor insulare complet izolate, acolo unde pentru a se păstra constant numărul de indivizi din cadrul speciei, se reduc dimensiunile taliei.
Studii recente au evidenţiat şi un alt aspect extrem de interesant… Speciile descrise aici, fie că este vorba de dinozaurul cu cioc de raţă hadrozaurianul Telmatosaurus Transsylvanicus, de dinozaurul biped sau ornitopod Rhabdodon priscus, ca şi de dinozaurul cu platoşă, ankylosaurianul Struthiosaurus transsylvanicus, păstrează o serie întreagă de caractere anatomice primitive, dispărute la tipurile similare, descoperite în alte părţi pe glob, la acelaşi interval cronologic şi stratigrafic…
După ce au dominant pământul mai bine de 160 de milioane de ani, dinozaurii au dispărut brusc la finele erei Mezozoioce, sub stivele de roci sedimentare mai noi…
Să fie vorba de schimbări dramatice de mediu?… De o intensificare a mişcărilor crustale terestre, sau de o catastrofă planetară, provocată de coliziunea pământului cu un alt corp ceresc?… Încă nu ştim cu exactitate… Printre resturile fosile, păstrate multă vreme în conservare, se numără şi un fragment de humerus şi unul din bolta palatină ambele descoperite lângă Densuş, pe rama nordvestică a depresiunii. Aveau o structură poroasă mai uşoară şi păreau să aparţină unui animal de talie mult mai mare, decît cea a dinozaurilor pitici specifici insulei Haţeg…
Rezultatul studiilor publicate de Buffetaut, Grigorescu şi Csiki în anul 2002 vor bulversa lumea academică… În mod paradoxal pentru dinozaurii pitici care populau insulele din arhipelagul de odinioară, ameninţarea se pare că nu venea de la sol sau din ape… Ea plutea în aer… Era vorba de un reptilian zburător, un pterozaur de talie gigantică, unic pe glob, care avea anvergura aripilor membranoase de peste 12 metri iar craniul, singur, atingea 3 metri lungime… Acest gigant, dovedit a fi o specie nouă, a fost botezat Hatzegopteryx Thambaema ceea ce s-ar traduce prin… „zburătorul înaripat, uriaş, înfricoşător din Haţeg”. El a dispărut de mult sub stivele de roci sedimenetare, odată cu cerul insulei de odinioară populată de dinozaurii pitici şi bântuită de spaimele începuturilor de lume… A lăsat în urmă doar incertitudinile oamenilor de ştiinţă şi poveştile şoptite de localnici despre „urieşii” care au trăit cândva în Ţara Haţegului.
Teodora Marin și Mihai Răducă
foto: Ilie Tudorel, internet