#USTOO
Discuția pornită în jurul lui Harvey Weinstein și #metoo a spart o bubă veche care, îmi pare rău să spun, nu este o noutate, nu este un caz izolat și este prezentă peste tot.
De la apariția primelor articole referitoare la acest scandal, ale The New York Times și The New Yorker, mai mult de 40 de femei l-au acuzat pe binecunoscutul producător american de fapte din tot spectrul hărțuirii sexuale: insinuări indecente, pipăieli, expunere indecentă, viol, amenințări, presiuni, intimidări. Unele dintre victime au recunoscut că le-a fost teamă că a-l refuza sau a-l raporta o să însemne curmarea carierei lor. Pentru unele așa a și fost.
Dar nu numai despre Weinstein este vorba. Este vorba și de tot sistemul din jurul lui, toți oamenii care treceau cu vederea ce observau, despre cei care alegeau să sfătuiască femeile în cauză să nu spună și să nu se supere…că așa e el… Este vorba despre atitudinea generală față de problema asta.
Cazul acesta a deschis cutia lucrurilor nespuse, neasumate, nefericite și…vechi. #metoo este dovada acestui lucru. Și, deloc suprinzător, hashtagul a început să apară și pe feedurile facebookului românesc, alături de povești despre hărțuire sexuală, intimidare, abuzuri. De ce zic deloc suprinzător? Pentru că problema este mult mai mare decât ne place să ne dă seama sau să ne amintim. La noi, și nu numai, tema agresiunilor sexuale este dezbătută superficial, este privită cu superficialitate și este sancționată cu și mai multă superficialitate. Dar înainte să vă spun despre România, să aruncăm o privire de ansamblu european:
Un studiu realizat de UE în anul 2014 a arătat că 1 din 3 femei din Uniune au fost agresate fizic și/sau sexual după vârsta de 15 ani. 62 de milioane, fiecare cu trauma ei. O femeie din două a fost hărțuită sexual. 20% au fost hărțuite cibernetic. 5% din total au fost violate. Și în caz că vă gândiți că are Europa o problemă, aflați că situația la nivel mondial nu stă mai bine.
Iar acum vin cifrele care arată magnitudinea problemei din jurul problemei: 67% nu au reclamat la politie ( sau oricarei alte organizatii ) cel mai serios incident de violenta ( *din partea partenerelui ) . Incidentele minore cu atat mai putin…
România este pe penultimul loc la hărțuirea sexuală declarată ( 37% ), după Bulgaria, în timp ce țări ca Franța sau Danemarca au rate de peste 75%.
De ce o fi oare așa? De rușine, de teamă, de complacere într-o situație cu care, ca femeie, te confrunți toată viața, doar că în ipostaze diferite Pentru că la noi dacă nu e viol, nu e agresiune, și dacă este agresiune, sigur are și fata vina ei. “Cum era îmbrăcată? Ce căuta acolo? De ce era în compania asta? Cum adică s-a răzgândit? Cum să își refuze bărbatul? Și ce dacă era beată? Dar poate că voia și ea și făcea pe diva inaccesibilă? Bărbatul era beat sau drogat? Da’ nu știi că așa e el, ce faci caz?” La noi legea nu este respectată sau implementată așa cum trebuie nici când vine vorba de agresiuni grave, ca violul, barem despre lucruri mai “light” ca o “banală” hărțuire sexuală din care ai reușit să scapi “nevătămată”, că neatinsă, mai greu. La noi e adânc împământenit în subconștientul societății că femeia poate fi obiectificată. Uneori nici nu ne dăm seama că se întâmplă lucrul ăsta, pentru că este, din păcate, ceva obișnuit. Credeți că exagerez? În 2015 tot UE a mai făcut un studiu, iar rezultatele au arătat că unul din doi români consideră că un contact sexual fără consimțământ poate fi justificat – de alcool sau droguri ( 30% ), de haine provocatoare ( 25% ) , etc. Iar conform comunicatelor poliției 5 violuri sunt raportate zilnic. Raportate, deci nu avem de unde să știm câte sunt de fapt.
Acum, într-o țară în care, știm, și trebuie să recunoaștem, violul încă nu este privit cu ochii răi pe care îi merită, ne mirăm oare că o pipăială nedorită, o intimidare sexuală, o hărțuire verbală stradală sunt lucruri pe care femeile nu au curaj să le zică? Să le strige, de fapt, așa cum ar trebui să facem? Ne miră că victima trebuie să aibă CURAJ pentru a povesti, a riposta, a depune plângere? Nu, ne miră doar dacă nu am înțeles până acum cât de răspândită e problema și cât de condiționată este o femeie de lucrurile astea. Pe stradă, în magazin, la muncă, acasă. Și dacă vorbim despre aceste “mini hărțuiri”, autoritățile sunt neputinioase. Așa că femeile învață cum să evite situațiile astea, deși nu ele ar trebui să fie cele care își modifică comportamentul. Cred că, în final, soluția se regăsește tot în educație, în prevenire, în schimbarea de mentalitate. Atât pentru femei, cât și pentru bărbați.
#metoo . Când ies din casă în rochie și am drumuri de făcut singură, port negreșit o pereche de pantaloni scurți pe dedesubt. Le spun ”armura mea”. Uneori îi pun chiar și sub rochii lungi. Și nu, nu îi port din pudibonderie. Îi port pentru ca atunci când va veni, și invariabil va veni, acea mână străină pe mine, să fie ceva între pielea mea și pielea individului respectiv. Mă simt vulnerabilă pe stradă fără ei. Acum un an, ieșind cu Gaash în fața blocului, îmbrăcată într-o rochie neagră, lungă, am zis să nu îi mai iau, că vorba aia, doar fac o tură de bloc cu câinele. Anticipați ce a urmat, nu? Pentru că anticipați destul de bine. La două scări de bloc distanță de casă, pe trotuar cu câinele, un biciclist s-a gândit că dacă tot trece în viteză pe langă mine, să îmi lase o senzație în urma-i, printr-o palmă pe fund. Și nu, nu a fost o tragedie, deși pantalonii nu au mai fost lăsați acasă de atunci. Probabil e un băiat bun, căruia i s-a părut haioasă faza la momentul respectiv. Probabil că și băiatul care, în plină zi, în Dorobanți, mi-a pus acum câțiva ani mâna pe față acoperindu-mi toată gura, este acum un om onorabil, iar acel incident s-a datorat doar faptului că era tânăr și ușor beat. Probabil și ceilalți doi băieți care erau cu el și îl “țineau” după ce am ripostat sunt la fel de onorabili acum. Probabil că și bărbatul care m-a atins în timp ce ieșea din autobuz cu un zâmbet absolut grotesc a avut doar o rătăcire. Probabil că și ăla…și ălălalt…și cei pe care nu mi-i amintesc, și cei pe care aleg să nu îi reamintesc, și cei care încă nu mi-au creat amintiri. Probabil că și cei care au apărut în poveștile majoritatii cunoscutelor mele la fel. Dar dincolo de “probabil”…o problemă sigur există, oricât de mult încercăm să o diminutivăm sau să o ascundem în spatele unor scuze inutile.
Adriana NEAGOE,