Prin noi insine intru devenirea istorica a progresismului
Constructul ideologic neomarxist – care se gratuleaza grotesc cu apelativul „progresist” – domina spatiul public Occidental, spatiul academic, spatiul institutional-politic si patrunde slinos, sub stindardul mincinos al tolerantei si acceptarii, in spatiul privat al cetateanului. Ceea ce debuta in realitatea istorica europeana ca o sangeroasa utopie, s-a transformat in ultimii 100 de ani in ideologia dominanta a acestui inceput de secol XXI. In ciuda esecului rasunator al national-comunismului, Stanga si-a pastrat vigoarea si s-a reinventat. Mai intai in metru ecologist si, concomitent, in tonalitate neomarxista unionala. Asaltul asupra spatiului academic american si, apoi, asupra celui european al stangii frankfurtiene din anii ’30 si ’50 ai secolului trecut a reusit sa redeseneze traiectoriile filozofiei de viata a actualilor lideri politici si formatori de opinie occidentali. Iar consecintele distructive ale acestei intreprinderi filozofice le simtim astazi.
De la Lukacs, la Horkheimer si de la Adorno, la Marcuse, Noua Stanga a reusit sa isi puna in practica strategia „occupy”, infestand, mai ales dupa Cel de Al Doilea Razboi Mondial, mintile tinerilor studenti de la cele mai prestigioase universitati din Vestul Europei si din Statele Unite ale Americii si urcand, pas cu pas si fara tam-tam, in ierarhiile de putere ale establishmentului. Concomitent, bolsevismul si comunismul au purces la incarcerarea ideologica, sociala, politica si economica a Centrului si Estului Europei, incercand sa anihileze orice tentatie a gandirii critice, orice legatura cu sacrul, orice afinitate cu logica intitiativei private, orice valori si principii morale izvorate din istoria, obiceiurile, traditiile si credinta popoarelor cotropite. Ambele atacuri ideologice, prin insasi scopurile lor au fost identice in natura lor concetrationara, dar diferite ca metodologie. Aceasta diferenta metodologica a facut ca dupa caderea zidului Berlinului si dupa dizolvarea Uniunii Sovietice, sa ramana relevante, din motive obiective, doar efectele stangii neomarxiste. Mult mai bine plasata in perceptia publica decat defunctul si genocidarul national-comunism, critica la adresa acestuia, neidentificabila partinic (ceea ce ii conferea si ii confera o aura falsa de permisivitate, altruism, liberatinaj doctrinar chiar si inclinatie spre dialog), extrem de bine pregatita in paradigma experimentului socio-politic din punct de vedere intelectual, cultural si filozofic – spre deosebire de prozaicul, proletcultistul, gregarul si agresivul comunism – Noua Stanga s-a autointitulat „progresista” si a iesit finalmente la iveala. Unul dintre cei care a formatat initial cadrul defasurarii noii utopii stangiste a fost comunistul, reformat in neomarxist, Altiero Spinelli, care scria in 1941 „Manifestul de la Ventotene” – document-cadru al viitoarei constructii paneuropene – si murea in 1986, comisar european (interesant de remarcat ca denumirea de COMISAR, folosita in nomenclatorul UE pentru unele functii cu vocatie executiva este preluata de la bolsevici, care ii denumeau pe ministri tot COMISARI).
Asadar, dupa caderea comunismului si prabusirea Uniunii Sovietice, Occidentul s-a pomenit, pe de o parte, cu o Europa Centrala si de Est care dispretuia cu ostilitate orice referire ideologica la comunism, dar care a fost, insa, arestata dupa 1989 de… neocomunisti (fosti potentati ai nomenklaturii) si „indrumata” tot de ei (!) pe drumul spre democratie si capitalism. O democratie hibrida si un capitalism de clan. Pe de alta parte, acelasi Occident depozita o alta elita, academica si politica deja, formata la scoala Noii Stangi, care se insinuase incepand cu anii ’30 in spatiul public. Stanga clasica pierduse pariul cu istoria, dar incerca sa supravietuiasca in noua realitate a economiei de piata si a democratiei participative – si, cum ar fi cazul Romaniei, a reusit cu brio – iar Noua Stanga incepea sa realizeze ca proiectul unional european reprezenta rampa de lansare a propriei deveniri istorice.
Devenire istorica ai carei martori suntem…!
Intreaga agenda a Scolii de la Frankfurt a fost „topita” in real politik-ul elitelor bruxelleze actuale, care mai deunazi se reculegeau la mormantul lui Spinelli, intr-un gest cu incarcatura sacra, conferind memoriei fostului comunist convertit o aura ridicol-demiurgica. Asta dupa ce, aceleasi elite au refuzat introducerea in Tratatele Unionale a oricarei referiri la credinta crestina sau iudeo-crestina. Se pare ca noii sfinti sunt ateii neomarxisti iar noua credinta, marxismul cultural corect politic. Principiile si valorile deconstructiei civilizatiei occidentale raman aceleasi, ca cele inspirate de Lukacs, Gramsci, Adorno, Marcuse si Fromm. Iar raspunsul la intrebarea lui Lukacs, „Cine ne salveaza de civilizatia occidentala?” il putem afla daca observam CINE alimenteaza in mod consecvent politicile publice ale elitelor Noii Stangi:
– imigratie masiva care sa produca dilutie identitara;
– distrugerea relatiei cu Dumnezeu a individului;
– demolarea familiei naturale, heterosexuale, prin promovarea relativismului sexual (denumit ulterior, „drepturile comunitatii LGBTQ”);
– sustinerea ideii conform careia copiii nu vor mai apartine familiei, ci statului (idee preluata si de nazisti)
CINE va salva, asadar, … utopia neomarxista de realitatea fasta a civilizatiei occidentale? CINE va imputernici iluzia progresista?
NOI insine! Prin indolenta, prin incultura, prin relativism moral, prin acceptarea perversitatii polimorfe (vorba lui Marcuse), prin renuntarea completa la credinta, prin indulgenta prost inteleasa fata de anormal, prin dorinta de a ne conforma „trend”-ului corect politic, prin lasitate.