Acad. Ioan-Aurel POP: Școala (lumea) exclusiv digitală
Pe măsură ce trec anii, îmi dau seama cât de importantă este forma comunicării, a dialogului. O stângăcie a comunicatorului, o ezitare, o sfidare cât de mică a inteligenței receptorului pot compromite aproape orice adevăr.
La fel, lipsa de bunăvoință din partea receptorului, citirea printre rânduri a unui mesaj, lehamitea, ideile preconcepute, dorința de a ne război cu omul și nu cu ideile lui vulnerabilizează orice mesaj, oricât de corect ar fi el.
Oamenii nu mai au răbdare nici să comunice cum se cade și nici să recepteze generos mesajele. Primul impuls este, adesea, contrazicerea cu orice preț. Pe acest fond, proliferează știrile false.
Și, totuși, suntem obligați să păstrăm lumea și s-o ducem mai departe prin dialog. Vina că temele comunicării sunt distorsionate, ne aparține tuturor. Recent, am fost acuzat, destul de vehement, că minimalizez Holocaustul, deși eu nu m-am ocupat niciodată de o asemenea temă de cercetare, deși nu am scris personal nimic despre asta.
Și nu am fost acuzat de acest delict ca istoric, ci – culmea! – ca președinte al Academiei Române. Tot așa, arătând – ca orice om de bun simț – că nu suntem pregătiți pentru educația exclusiv online, că nu ne putem pregăti să o impunem cum se cade până în toamnă, că nu avem tablete pentru toți copiii, că, în perspectiva ca am putea avea tablete, nu avem internet peste tot, că avem încă sate fără electricitate etc., am fost acuzat că nu înțeleg lumea contemporană, că am rămas pe vremea lui Creangă și Sadoveanu, că mă opun modernizării și modernității.
Ori când am încercat să arăt că „bătrânii” nu trebuie pedepsiți prin izolare excesivă, fiindcă nu răspândesc boala mai mult decât alții și fiindcă, oricum, ei mor mai mult decât alții, am fost declarat subversiv și inamic al autorităților. Acești contrazicători se bazează pe credibilitatea multora, pe faptul (constatat) că nu mai verifică aproape nimeni.
Concluzia firească ar fi să tac. Despre tăcere, vorbesc toți marii înțelepți. Unul dintre ei, Boethius, acum mai bine de o mie cinci sute de ani, spunea si tacuisses, philosophus mansisses („dacă tăceai, filosof rămâneai”). Nu pot, însă, să tac mereu – deși mă străduiesc – pentru că tăcerea devine un fel de somn al rațiunii, iar „somnul rațiunii naște monștri” (Francisco de Goya).
Unii oameni s-au obișnuit să audă nu adevărul (omenește posibil), ci ceea ce le convine lor să fie luat drept adevăr. Alții nu mai pot distinge adevărul de minciună, iar alții răspândesc cu nonșalanță falsul. De unde vine această proliferare a șarlataniei, a necuviinței, a impertinenței, a impunerii minciunii?
Provine, evident, din multe izvoare bine alimentate, dar, mai ales, din lipsa de educație, începută în familie și apoi organizată temeinic în școală. Natural, în vremea pandemiei, mai toate laturile vieții au de suferit, iar educația este una dintre laturile cele mai afectate. Recent, am constatat, după publicarea celor patru variante ale „Planului-Cadru pentru învățământul gimnazial din România”, alcătuite de grupurile de lucru ale Ministerului Educației și Cercetării, că s-ar putea ajunge înjumătățirea sau la scăderea drastică a numărului de ore în cazul limbilor moderne și al istoriei, al fizicii, chimiei și biologiei, precum și eliminarea completă a limbii latine și a orelor de dirigenție („dezvoltare personală”).
Orele de educație muzicală, educație plastică și religie rămân și ele cu un statut incert, mai degrabă tolerate în noile programe decât așezate la locul care li se cuvine. Orice om cu judecată limpede ar zice că este firesc să fie așa, în situația specială în care ne aflăm. Perspectiva școlii exclusiv online sau prioritar online – care se prefigurează, după felul cum ne comportăm, tot mai dezordonat și mai rebel, în public – impune reduceri drastice, presupune o adaptare, pretinde restricții etc.
Numai că planurile acestea nu sunt special făcute pentru starea de alertă sau pentru școala online, ci pentru școala românească din viitor. Se înțelege de aici că ai noștri copii sunt prea obosiți de școală, că sunt copleșiți de învățare excesivă, că știu prea multe și că trebuie să-i pregătim pentru viața practică.
De acord, dar ce pregătire pentru viața practică este aceea prin care nu poți gusta un spectacol de teatru, nu poți înțelege un concert simfonic, nu știi ce este o doină ori o piesă de jazz, nu poți distinge o biserică gotică de una bizantină, crezi că Shakespeare a fost contemporan cu Voltaire ori că Miguel de Cervantes a fost negustor de sclavi?
Viața practică nu mai înseamnă să învățăm să fim lăcătuși ori strungari, dar nici să fim doar dotați cu abilități digitale. Pe de altă parte, ignoranța generalizată a publicului le convine multora, fiindcă masele amorfe pot fi conduse discreționar.
Digitalizarea în educație nu poate să fie un scop în sine, ci o metodă, extraordinar de importantă, pentru a putea trăi în contemporaneitate. Fiind o metodă, nu o putem lăsa să ne domine viața și să-și releve latura negativă și distructivă.
Aproape orice lucru pe lumea asta, dacă nu veghem, își exhibă și părțile rele, care ajung să ne copleșească.
Redau o constatare șocantă, din urmă cu ceva ani, a lui Umberto Eco: „Social media gives legions of idiots the right to speak when they once only spoke at a bar after a glass of wine, without harming the community. Then they were quickly silenced, but now they have the same right to speak as a Nobel Prize winner. It’s the invasion of the idiots”. („Mijloacele de difuzare în masă dau legiunilor de idioți dreptul să vorbească, pe când odinioară ei vorbeau numai într-un bar, după un pahar de vin, fără să facă rău comunității. După aceasta, ei erau repede reduși la tăcere, dar acum ei au același drept să vorbească precum un câștigător al Premiului Nobel. Este invazia idioților”).
Dincolo de șoc, de tonul prea radical și de tăria termenilor, marele intelectual remarcă un fenomen real și îngrijorător, anume dreptul de a vorbi în Cetate – cu aparență de credibilitate – al oricărui neavenit, al oricărui frustrat, al oricărui semidoct pus pe harță și dornic să iasă în evidență. Manfred Spitzner, profesor la Universitatea din Ulm (Germania), în cartea „Demența digitală”, apărută de curând la Editura Humanitas, constată, ca rezultat al cercetărilor sale, că „Mediile digitale ne fac să ne folosim mai puțin creierul, iar eficiența acestuia scade cu timpul. La tineri, ele împiedică și formarea creierului, eficiența mentală rămânând astfel, de la început, sub medie”.
Mai mult, circulă, în mediul online, deocamdată în chip de glumă, fraza: „Oamenii de știință au ajuns la concluzia că este mai simplu să creeze inteligență artificială decât să combată prostia naturală”.
Ce pot să însemne toate acestea? Că ne ridicăm împotriva computerelor, digitalizării, a tabletelor, a internetului? Nici poveste!
Transformarea semnalelor analogice în semnale digitale este astăzi un fapt cotidian și nu se poate imagina învățământ contemporan fără instrumente care să facă acest lucru.
În istorie, orice modernizare a stârnit opoziții, adesea vehemente, dar aici nu este vorba despre simple opoziții, ci despre un apel la echilibru. Școala, ca și societatea, este obligată să rămână umană, iar școala (lumea) roboților – dacă va exista așa ceva – va ajunge să fie robotizată. Există scenarii ale literaturii de anticipație care păreau exclusiv fantastice și care, unele, s-au adeverit.
Din păcate, s-au adeverit și scenarii tragice, precum folosirea energiei atomice împotriva oamenilor și nu spre binele lor. Dacă oamenii vor deveni cândva roboți sau dacă roboții vor domina lumea umană, formată din armate de sclavi, din mecanisme fără voință, educația – câtă va mai fi – se va face, probabil, în chip integral, cu aparate artificiale.
Eu sper să nu vedem vreodată, nici noi și nici urmașii noștri, așa ceva. Pentru aceasta, „trestia gânditoare” (Blaise Pascal) care este încă, din fericire, omul, trebuie să continue să gândească cu creierul propriu. Altminteri vor gândi alții în locul nostru și ne vor rezerva o soartă de pioni pe tabla de șah a lumii.