”Banii nu au miros”. Tabloidizarea
Caesar Vespasianus Augustus este împăratul roman care i-a urmat lui Nero. Lui Nero, împăratul jucător dur, despre care se crede că a dat foc Romei, în plină decadență a Imperiului Roman. Preluând moștenirea” Nero”, Vespasianus este acela care a dispus, pentru că Imperiul nu mai dispunea de cash-flow, construirea budelor publice (vespasienele) contra taxă (corespondent contemporan cu tehnologizările aferente – Water Closet – prescurtat WC), în primele decenii ale erei noastre. Protestele senatorilor, preocupați de prestigiul Imperiului, au fost respinse sec cu propoziția din titlu. Vespasianus era și el un împărat jucător, dar mai blând.
Cu trecerea anilor, a secolelor și a mileniilor, formularea din titlu se aplică, evident, la mult mai multe activități ce pot naște discuții.
Printre ele, tabloidizarea în general și tabloidizarea media românești, în particular.
Obiectiv vorbind, după decenii de puritanism erotic impus de cultura de masă oficială ceaușistă, un fel de eliberare sexuală era inevitabilă. Dar, eliberarea de false interdicții și tabuuri este una și transformarea ei prin îngroșări și prin forțarea limitelor în profituri și în conturi bancare, este altceva.
Cel mai vizibil deschizător al erei tabloidizării presei în România este Ion Cristoiu, o personalitate întortocheată, cu unele disponibilități de gândire, nu neapărat și de exprimare, care a lansat fenomenul” Evenimentul zilei”. Aici, în anii ’90, cititorii cotidianului cu cel mai mare tiraj în vremea aceea, citeau de 1 aprilie știri conform cărora găinile nasc pui și conform cărora,” modernele” automobile sovietice Lada și Jiguli bântuie în convoaie drumurile patriei și care automobile au pe post de țevi de eșapament mitraliere cu care se trage. În tot acest timp, maestrul, cu o putere de muncă impresionantă, a semnat timp de ani de zile în fiecare zi editoriale care, prin prisma tirajului, este de presupus că aveau o oarecare influență. Aproape în fiecare zi, tema editorialelor a fost una singură: demolarea simbolică a lui Ion Iliescu. Ion Cristoiu nu era cine știe ce fan al partidelor istorice (cum nu este nici acum) dar era, chipurile, împotriva neocomunismului întruchipat de Ion Iliescu (deși, peste ani, se autodeclara ultimul comunist care are curajul să-și afirme această afiliere). În același timp, ziarul promova cu succes sexualitatea, punea în scenă evenimente prin care anticipatoarele top modelelor de azi culegeau informații de la politicieni pe baza anestezierii lor estetic-erotice și tot așa.
În televiziune, deschizătorul de drumuri a fost ProTv. Postul a făcut un pas înainte, prin faimosul jurnal de la ora 5, în care era vorba numai despre violuri și incesturi.
Tot ProTv a inaugurat tabloidizarea campaniei electorale. Candidații dezbăteau, chipurile, puși de moderator (Floriiin Călinescu!) ba să recite nu mai știm ce versuri din memorie. Dacă nu le recitau nu trebuia să îi votăm. Ba să stea într-un picior, ca să evaluăm dacă sunt oameni echilibrați… o batjocură și la adresa inteligenței, fie ea și difuză a electoratului și la adresa responsabilității sociale și politice a candidaților. Aceștia, la rândul lor, unii, după toate aparențele oameni serioși, precum Domniile-lor domnii Mugur Isărescu sau György Frunda sau Petre Roman au intrat în acest joc, căci, nu-i așa, ProTv avea în epocă audiențele cele mai mari și imaginea, adică aparența, adică iluzia, adică înșelătoria, adică minciuna, adică nimicul erau vitale pentru fraierirea fraierilor…
Treptat, cu trecerea vremii, au fost făcuți pași uriași și în restul grilelor de programe și la ProTv și la alte posturi. Căci concurența atrage în parte, după sine imitarea, nu neapărat din deficit de originalitate sau de inteligență, cât din spaima ca nu cumva unii să aibă vreo exclusivitate. Așadar, ținta era și este anularea exclusivității (=cine spune primul). Un cerc vicios, care a condus la uniformizare. Concurenți concurenți, dar apar momente care, privite cu detașare, sunt ridicole. În care, în două telejurnale difuzate la aceeași oră, vezi aceeași știre, în același moment: o casă din cartierul Giulești a fost inundată, un viol oribil, o bătălie între clanuri, niște elevi care nu știm cum șicanează o profesoară în oră, ca să nu mai vorbim de prăbușirea unui avion de agrement în care se aflau două persoane care, din fericire, nu au pățit nimic. Toate acestea sunt așa-zise breaking news. În realitate, fapte care nu au nici o importanță. Și a căror relatare, admițând că ea se impune, nu merită mai mult de 20 de secunde.
Ca să nu mai vorbim de progresul manifest în tabloidizare, marcat de defuncta OTV, resuscitată de România TV, după cum spun unii, postul de casă al PSD, sau de reality-show-ul de mare succes (?) Irinel Columbeanu-Monica Gabor.
Așadar, tabloidizare nu înseamnă numai sexualizare explicită sau numai împingerea dincolo de limite a simțurilor (adică a senzațiilor).
Tabloidizarea, împinsă în chip logic la extrem, înseamnă reducerea oricărei chestiuni serioase, complexe, a oricărei probleme adevărate, la dimensiunea faptului egal cu orice fleac care, fleac fiind, nu are nici o consecință. Tabloidizarea egalizează prin două procedee puse să opereze în direcții opuse. Micșorează importanța unui fapt complex; mărește nonimportanța unui fapt, dându-l drept epocal. Acest procedeu în dublu sens înseamnă o manipulare cu majuscule. Care are urmări sociale catastrofale, în condițiile inexistenței variantei: o axă a informării corecte, tip Reuters-BBC-Presă de calitate; sau tip Associated Press-CNN-Washington Post/New York Times etc.; sau Agence France Presse-TV 5/RFI/-Le Monde-La Croix etc..
Pericolul nu constă în aceea că, în condițiile libertății de exprimare și a pluralismului exprimării, unii (patroni – editori) aleg această modalitate de abordare a realității, adică acest tip de politică editorială.
Problema este aceea că unele instituții de presă și unele posturi de televiziune se declară adeptele abordării realității în ce are ea important din punct de vedere politic, social, moral și cultural și, pe nesimţite, tabloidizează. De ce o fac? Din cauza concurenței! Concurența îi obligă să coboare ștacheta până sub nivelul mării. (Aceasta, în condițiile în care le acordăm prezumția de nevinovăție și prezumția de corectitudine etică profesională).
Ce căi ar exista ca aceste posturi să evite pericolul tabloidizării?
Nu numai teoria, ci și practica (vedeți lanțurile de informare corectă indicate mai sus) evidențiază o serie de modalități.
Pe primul loc. O CORECTĂ ABORDARE A INFORMAȚIEI. Ce vrea să însemne această exprimare?
Mai întâi, o corectă selectare a evenimentelor care sunt făcute publice din perspectiva importanței lor sociale. Apoi, în egală măsură, o atenție (=timp/spațiu alocate) concordantă cu importanța faptului. Casa inundată din cartierul Giulești merită maximum 30 de secunde. Dacă îi sunt alocate 4 minute, înseamnă că în 3,30 de minute ocupate abuziv cu palavre redundante, trebuia să se spună alte lucruri care au rămas nespuse.
Invers. Dacă un fapt are nevoie de 3 minute și i se alocă 30 de secunde, înseamnă că nu s-a spus tot ce trebuia spus. Așa se face că faptul important trece neobservat, iar faptul fără nici o semnificație ocupă fraudulos prim-planul. Așa se construiește confuzia. Și așa se pervertesc ierarhiile valorilor.
Acest proces prelungit zi de zi înseamnă TRĂDARE. Trădarea standardelor profesiunii, trădarea așteptărilor publicului, a principiilor, a normelor. Iar această trădare înseamnă lipsă de respect, adică DISPREȚ.
În continuare. Comentarea faptelor trebuie să aducă în scenă pluralismul perspectivelor de abordare. Iar pluralismul perspectivelor începe cu acordarea cuvântului acelora care sunt în cunoștință de cauză. Simplu, spus, al profesioniștilor domeniului de activitate în care se înscrie faptul discutat/evaluat. Veșnic aceiași 5 sau 6” cunoscători” pe mai multe canale, care se pricep la toate, de la ecologie la medicină, de la învățământ la politică externă, de la probleme militare la problemele justiției înseamnă, din nou, o veșnică pălăvrăgeală, o veșnică improvizație, adică un zgomot lipsit de conținut.
Toate aceste elemente menționate formează ABC-ul jurnalismului de informare. Și este exclus ca nici un producător, realizator, moderator să nu le cunoască. Le cunosc prea bine. Cu teoria, mai mult ca sigur, stăm excelent.
De ce nu aplică toți aceștia regulile, deși le cunosc? Din economie de efort și de bani (bani economisiți = profit). Din lene propriu-zisă și din lene a cugetării. Din partizanat. Din desconsiderarea inteligenței publicurilor. Din lipsă de cultură generală, profesională democratică și etică.
Toate aceste lacune vizibile în egală măsură în comunicarea politică, stabilesc o simbioză grotescă în tot ce înseamnă comunicare publică românescă, de ani de zile.
În atari condiții, media românești sunt departe de a putea să-și îndeplinească funcțiile fundamentale: acelea de cenzurare și examinare a problemelor cu adevărat importante, de câine de pază al democrației, de purtător de cuvânt al societății (adică al poporului), în adevăratul înțeles al cuvântului.
Libertatea de a pălăvrăgi nu este tot una cu libertatea presei și nici cu libertatea exprimării. Este o libertate degradată, lipsită de conținut, adică o mare dezordine, căci îi lipsește responsabilitatea, deci îi lipsesc reperele, ierarhiile axiologice. Și, în atari condiții, libertatea presei nu reprezintă în nici un fel libertatea poporului, cum spun profesiunile de credință ale jurnaliștilor americani.
Așa se face că așa-zisa libertate a presei române reprezintă, de fapt, libertatea unor șmecheri inteligenți de a-și bate joc de acest popor și de a manevra banii cu lopata.
Iar poporul, cu prezentul și viitorul lui, rămâne o simplă apostilă. Un adaus, o paranteză neglijabilă. De unde rezultă că mari cuvinte, precum onestitate, respect, bună cuviință, patriotism (?!), civism sunt haine vechi, demodate, inutile, căci, nu-i așa, traversăm o mare epocă a globalizării. Întreaga planetă așteaptă să nu o dezamăgim. Ceea ce și facem…
C.F. POPESCU