Când sună alarma aeriană, muzica tace (II). Interviu cu pianistul Eugen Dumitrescu
Pe 12 și 13 mai 2026, la Cernăuți au avut loc două concerte deosebite, pentru comunitatea românească și pentru publicul ucrainean, cu mai multe lucrări în primă audiție absolută.
Războiul le-a transformat, pentru artiștii participanți, într-o experiență de viață, umană și artistică.
Pe 13 mai, alarma aeriană a sunat de mai multe ori, dronele au trecut pe deasupra și au fost doborâte șase dintre ele.
Concertul a fost oprit, dar emoția actului artistic a rămas. După ce doamna Corina Răducanu ne-a vorbit despre experiența trăită în Ucraina, pianistul Eugen Dumitrescu a acceptat, la rândul său, să împărtășească propria sa viziune despre evenimentele trăite recent, dar și despre fenomenul muzical din România anului 2026.
Silvana Cojocărașu: Domnule Eugen Dumitrescu, cum ați trăit dumneavoastră experiența „Cernăuți, mai 2026”?
Eugen Dumitrescu: Partea de emoție am avut-o din start: a fost emoția întâlnirii cu ei, emoția artistică, pe care am trăit-o acolo și abia aștept să o retrăiesc.
Pentru că vom face în așa fel ca acest proiect, care nu s-a încheiat, să se termine până la urmă, să se împlinească.
S.C.: Mi-ați spus că ați stabilit o legătură sufletească, că sunt oameni de o înaltă calitate morală și artistică.
E.D.: Sunt oameni, oameni în primul rând. Înainte de alarme, drone și bombe – astea sunt partea care mie nu mi-a rămas în memorie.
Mie mi-a rămas, ținând cont de condițiile în care ei trăiesc acolo, felul lor de a-și dori să continue permanent să cânte.
Eu nu am întâlnit așa ceva la orchestrele din România – și am cântat cu câteva dintre ele. Nu am auzit pe nimeni să zică că am copilul acasă și trebuie să ajung mai repede, ba chiar îi spuneau lui Marius (Sireteanu, n.n.): haideți să mai repetăm și partea lentă, ca să fim siguri pe ea.
Nu vreau să fiu înțeles greșit, dar într-o lume care trăiește o anormalitate – știm cu toții ce se întâmplă acolo – iată că ei tânjesc după lucruri pe care ar trebui să le facem cu toții, pentru că este vorba de un Respect, pe care-l adresăm în primul rând muzicii, și apoi nouă, ca artiști. Durerea mea cea mai mare este că aici eu nu-l mai întâlnesc.
S.C.: Iată că întâlnirea de la Cernăuți poate fi considerată și un termen de comparație, o unitate de măsură între modul în care se lucrează pentru un concert în spații culturale diferite. Ați simțit diferențe majore între modul de abordare al orchestrei din Cernăuți și modul de organizare de la noi din țară?
E.D.: Aceasta este o altă mare tristețe a noastră: faptul că toate aceste programe, de primă audiție absolută, pe le putem considera chiar mondiale (concertul de Perotti este cântat pentru prima dată în istorie, în literatura pianistică de patru mâini, destul de săracă din punct de vedere al concertelor) sunt acceptate și apreciate mai mult în afara țării.
Vreau să înțelegeți faptul că acest concert este editat la Editura Muzicală încă din 2019. De atunci, noi, cei doi pianiști și Marius Sireteanu, am făcut demersuri la nenumărate filarmonici, le-am propus să le cântăm, noi fiind absolvenți de conservator, cu master, cu doctorat, deci suntem oameni care au fost generați de școala românească.
Dacă nouă nu ni se permit aceste lucruri, atunci de ce ne-au mai dat toate aceste diplome? Noi nu avem dreptul să cântăm, pentru că nu suntem în structurile care trebuie. Nu vreau să reproșez ceva, dar totuși, trebuie să existe un echilibru – iată, facem lucruri într-o țară care este în război.
Acesta este un semn. Noi nu ne-am dus acolo ca să demonstrăm ceva – sunt lucruri reale, care se întâmplă, și este păcat, pentru că noi ne-am dorit și am făcut această premieră acolo, iar în țara noastră, în România, nici măcar nu ne-au luat în seamă, nici măcar nu au avut bunăvoința să ne răspundă. Asta este tritețea cea mai mare.
S.C.: Am adresat această întrebare și soției, însă vreau să-mi spuneți și dumneavoastră, ce ați simțit, v-a afectat emoțional ce ați trăi la Cernăuți?
E.D.: Noi ne-am dus să înfăptuim un act artistic, care, până la urmă, s-a înfăptuit, din multe puncte de vedere.
Nu a fost vorba de curaj, dar s-a întâmplat să fie cu drone și cu bombe. Chiar și anularea concertului nu e întâmplătoare, cred că trebuie să fie un semnal pentru cei de aici, să înțeleagă că lucrurile trebuie să fie făcute corect, echilibrat pentru toată lumea.
Căci știm cu toții că toate lucrurile se întâmplă doar pentru unii, și nu este bine.
Asta nu înseamnă cultură, nu înseamnă educație – de aceea suntem în situația în care suntem, și pe noi ne doare foarte mult acest lucru. Nu ne plângem, dar vrem să tragem un semnal de alarmă.
Și alții sunt în situația noastră, nu doar noi. Nu se poate ca doar o anumită parte să beneficieze, și să beneficieze la toate nivelurile, iar ceilalți să se chinuie și să facă lucruri din tot sufletul, și la nivel înalt, în condițiile date. Este oful meu referitor la ceea ce se întâmplă, legat de această experiență.
S.C.: V-ați dori să repetați experiența Cernăuți?
E.D.: Ne dorim să mergem înainte, cu speranța că lucrurile la un moment dat vor fi echilibrate pentru toată lumea. Am înțeles că trebuie să ne facem datoria, și eu, și soția mea, înțelegem să ne facem datoria cu prisosință, și să sperăm că lucrurile se vor schimba.
La Cernăuți am avut ocazia să cântăm cu oameni foarte bine pregătiți, în niște condiții date grele, din toate punctele de vedere.
Volodymyr Fisiuk, tenorul cu care am cântat cele șapte cântece ale lui Enescu, este artist emerit al Ucrainei, un om extraordinar de bine pregătit, pe care vom face tot posibilul să-l prezentăm publicului cu piese legate de Enescu și în România.
Silvana Cojocărașu
Sursa foto: arhiva personală Corina Răducanu & Eugen Dumitrescu