Ce pictor talentat este toamna! Trezirea la viață…

Am stat pentru o clipă în loc, o frunză mi s-a lipit de talpa pantofului. Copacul din fața casei mele îngălbenise, când? Parcă ieri era vară … M-am trezit, uitându-mă de jur împrejur. Sunt uimită.

Uităm să privim în jur. Pe gânduri, mergem grăbiți pe alei.

Uităm să ne bucurăm de viață, de vântul ce se strecoară poznaș prin păr, de raza de soare ce ne mângâie fața și cu capul în jos pornim care încotro.

De ce atâta grabă? Unde fugim? Când totul se întâmplă atât de miraculos chiar aici.

Din acel moment, cu adevărat m-am trezit, ceva din mine voia mai mult, să vadă și să simtă. M-am hotărât să nu mai iau metroul până la birou și să merg pe jos, alene prin parc, să mă bucur de acea zi minunată … să mă las purtată de revelația ce o trăisem cu puțin timp în urmă.

Am pornit ușor, bucurându-mă de tot ce-mi ieșea în cale în drumul spre parc. De bătrânica de la colț ce vindea flori, de oamenii care treceau pe lângă mine nepăsători, cu fețe îngrijorate, alții vorbind tare la telefon, de mama cu copilul plângând în brațe încercând să-l liniștească, le-am zâmbit și mi-am continuat drumul pe  mai departe…

Parcă nici zgomotul traficului nu mă mai deranja, așa cum o făcea odinioară, nici nu-l mai auzeam, așa în transă.

Și am ajuns…

Îmi scald pantofii într-o mare de frunze și aud foșnetul fiecăreia cum freamată, șoptindu-și secrete. Copacii sunt aproape dezgoliți, dar ei nu par triști, își înclină  crengile ca după melodia unui vals. Cu mici plecăciuni, parcă–mi fac invitații la dans și le accept pe toate… plutesc cu ei… Norii cenușii erau atât de josi, de pufoși!

Lasă-mi toamnă pomii verzi”… nuuu, nu-i lăsa…

 – Toamnă, joacă-te, fă-ți de cap cu nuanțele, aruncă cu pensula culoare peste tot, că tare bine-ți iese! Toate culorile parcă se lovesc și se amestecă magic.

Și mă las îmbătată de dans, culoare, lumină și liniște. Pentru o clipă m-am simțit din nou copil, sentimente amestecate de nostalgie și dor… le-am dat la o parte! Nu azi!

Azi vreau să mă bucur, să îmbrățisez natura, să respir aerul ușor, rece, să opresc timpul în loc.

Acum înțeleg câte lucruri pierdem zi de zi, în viața noastră agitată, cu ochii mereu pe telefoane, orbecăind în stânga și în dreapta, pentru lucruri aparent mai importante.

Și uităm că peste noi trec anotimpuri, trec ani, nu suntem nemuritori și veșnicia în dar o vom primi mai devreme sau mai târziu…

TRĂIȚI ! IUBIȚI ! SIMȚITI !ACUM !!

Mulțumesc ție, dragă toamnă, pentru frunza trimisă… pentru miracolul de a  trăi iar și iar… Un fior rece mă încearcă, îmi închid haina și-mi trag gulerul în sus, e timpul să plec, dar îmi promit că-mi voi face un obicei să revin…

Mă îndrept către birou, parcă mai fericită ca niciodată, în ciuda faptului că s-ar putea să fiu mustrată din cauza întârzierii mele neanunțate… dar nu contează… am trăit clipa … m-am trezit la viață

Ștefania Bracău

Facultatea de Jurnalism, anul I

Universitatea Hyperion

Comments

comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.