Către Europa, pe la turci
Geografia se schimbă mai ceva ca în urma gradului „nouă” pe Richter, Europa se înnoieşte, Germania creşte şi se întăreşte, la răsăritu-i falnic se înclin-al său apus. Sau, mă rog, invers.
În vremea asta, riscăm să scăpăm din vedere că nu numai la Vest, ci şi la Est este ceva de văzut, dar şi de luat aminte: ţara foştilor ieniceri şi spahii, atât de cunoscuţi nouă la Rovine, în câmpii, mirajul deşertului anatolian, mirifica Turcie, în toate splendorile sale mult visate.
În toate familiile româneşti, la bloc şi la curte, nu se vorbeşte decât despre „ce ai de la turci”. Mândria mândriei este că poţi spune că tot ce e pe tine e de la turci, că le-ai luat chiar tu, cu mâna ta, în prima ieşire, cu nişte crătiţi şi un cort, mai cu nişte rulmenţi, mai cu vameşii, mai cu şoferii şi „ghidele”. Direct din Bazar.
Turcii mai au şi altceva în ţara lor, dar nimic nu se compară cu Bazarul. Nu am fost, dar mi-a povestit un amic.
„Restul nu merită, că este scump şi nici timp nu am avut. A venit ghidul şi ne-a strâns pe toţi cu inimile pline de sictir, că nu ne descurcăm şi noi ca tuciurii ăia de meserie, pe care dacă-i întâlneşti acolo zici, până nu te înjură de mamă pe româneşte, că sunt turci sadea”.
Aceasta-i realitatea crudă şi nedreaptă pentru românul ageamiu, care nu a apucat să vadă măcar o geamie, necum Sfânta Sofia.
Tocmai noi care am fost cu turcii în cele mai strânse relaţii, fără deosebire de naţionalitate, credinţă şi sex.
Puteam trece la ei fără nici o vamă, cum şi ei puteau, vara pe pod de bărci, iarna pe Dunărea îngheţată.
Toate acestea până când Kogălniceanu a spus: suntem independenţi. De pe atunci s-au ridicat voci care au arătat că este o independenţă păguboasă.
Acum se vede însă clar, fără putinţă de tăgadă. Noi trebuie să ne reunim cu Turcia, măcar în condiţiile de la ‘77 de nu vom mai găsi vechile Capitulaţii.
Să deschidem graniţa pe la bulgari, care ne fac atâtea mizerii, uitând că ne-au trecut şi ei de atâtea ori nu numai holeră, dar chiar şi ciume şi lepre. Iar de nu, să deschidem drum direct pe Mare.
Să facem după exemplul francezilor şi englezilor şi un tunel submarin, cu patru benzi de circulaţie, cu staţii de benzină şi mici snack-uri, cu agenţii de turism şi băruleţe privatizate pe tot traseul. Iar pentru cei mai amărâţi, care sunt la primele drumuri, să facem şi linie de metrou, 360 de lei trimestrul. Anglo-francezii s-au păcălit, vor să bage tren, dar metroul este un mijloc mai urban, mai scurt şi mai ieftin. Cobori pe scări în Piaţa Universităţii şi după ce treci de Piaţa Sudului şi I.M.G.B. urmează staţia Istanbul, bazarul vechi. Uşile se deschid pe toate părţile şi găseşti de toate ca la turci.
Vor exista voci că ne întoarcem iar la orient, tocmai acum când ar fi cazul să ne mai occidentalizăm şi noi, să intrăm în Europa de vest, luând exemplu de la R.D.G. Dar este acelaşi lucru. Turcia s-a unificat cu R.F.G. înaintea R.D.G.-ului. Toată Germania este plină de turci, iar locurile de muncă unde se pot angaja şi românii sunt exclusiv în stăpânirea turcilor. Mai puţin patronul.
De asta ei sunt acolo un fel de fraţi mai mari, învăţându-i pe ai noştri atât noile obiceiuri occidentale, cât şi pe cele vechi orientale. Care în unele privinţe sunt tot aia. Mai învaţă însă şi ei de la noi câte ceva. Bunăoară, ei mătură străzile acolo cu un fel de maşini sofisticate în care dacă nu eşti doctor în electronică rişti să-ţi prinzi urechile. Ceea ce nu este cazul cu românii. Totuşi, unul era mai slab pregătit şi şi-a adus aminte de târnul strămoşesc.
Acum întreprinderea unde lucra în ţară a devenit exportatoare de târnuri (şi-a adaptat oferta) pentru nemţi, folosite, e drept, de „oaspeţi”. De ce n-am ajunge şi noi să ne unim cu Germania, chiar dacă pe o cale turcească? Drumul cel mai bun nu este cel mai scurt (Budapesta, Viena), ci cel mai sigur.
Nu cred că trebuie să insist. Am deveni o putere de care să se ţină seama, am semna păci la Hanul lui Manuc, iar Marea Neagră ar deveni un lac levantin plin de dulci ispite, parfumat de mirodenii. Fetele noastre care trec la turci ar ajunge gata bronzate, ceea ce la ei, popor mai închis la pigment, are mare căutare. Cam ca la noi săpunul „Duru”.
(10 octombrie 1990)
