Corina Chiriac – Un ochi de mătase croşetat în dantela muzicii uşoare româneşti

Corina Chiriac este recunoscută cu rară uşurinţă în muzica uşoară, neputând fi asemănată cu nimeni, ci numai cu ea. În fuga timpului, muzica ei a fost şi arămas rezistentă la schimbările vieţii.

Talentul a dat forţă cântecelor sale iar educaţia muzicală şi seriosul le-au dat durata.Genul vesel, curat, cu fină aspectare intelectuală, al cântecelor Corinei sunt un ochi de mătase croşetat în dantela de melodii ale anilor şaptezeci, optzeci, nouăzeci şi acum…!

Iată cum s-a scurs atâta timp, dar ele resping socotitul anilor. Parcă era ieri când Corina a început să le cânte! Interpreţii de atunci sunt azi mai puţini.Mereu lipseşte cineva…! Anii i-au pierdut pe unii, i-au aşteptat cu nerăbdare pe alţii şi vor rămâne departe, în urma altora, mai mulţi sau mai puţini…!

Nici un cântec al lor, însă, cum nu-i întâiul, nu-i nici cel din urmă. Toate au prins viaţă aproape în acelaşi timp, precum lampadarele astrale la căderea înserării şi nici unul nu se va stinge vreodată, deoarece cântecele fermecătoare însoţesc mersul omului spre scena înveșnicirii și nu dispar.

Aţi avut mii de trăiri în anii tuturor speranţelor şi împlinirilor, cu mulţi artişti ai generaţiei ’70.Evocaţi câteva dintre aceste momente.

Într-adevăr, sunt exponentul unei epoci şi al unor artişti de mare valoare, unii dintre ei trecuţi dincolo de „marea trecere”, cum spunea foarte frumos poetul meu preferat, Lucian Blaga. Formarea şi afirmarea ca artist, în interiorul şi odată cu această generaţie a fost şansa mea. Afirm aceasta evaluând enormul privilegiu de a mă lansa într-un moment în care pe scenele româneşti evoluau artişti de mare valoare, în muzica uşoară, folclorică, romanţe, actorie, regie…, artiști într-adevăr fabuloși în măsura în care astăzi timpul confirmă irevocabil aceasta.

 

În amintirile mele, începutul de deceniu şapte este încununat de o aureolă. În aceste amintiri, vii şi azi, există o stare generală de entuziasm faţă de artă. Pe când eram studentă am colaborat, la Casa de Cultură „Grigore Preoteasa” din Bucureşti, unde s-au format echipe de teatru, actori, cineaşti, compozitori, cronicari, critici de teatru şi de film, ziarişti…, existând o viaţă culturală şi artistică extraordinară în mijlocul studenţilor de la facultăţile de litere, de film şi teatru, de arhitectură…

În afară de mişcările noastre studenţeşti, artistice, ce erau remarcabile, existau pe scenele româneşti artişti mari din toate domeniile muzicale sau actoriceşti.Privilegiul nostru, al celor din generaţia ’70, care pe atunci aveam în jur de douăzeci de ani, a fost acela de a înţelege sau de a prelua prin inducere, prin afinitate, modele, admirându-i profund pe artiştii de la care am „furat” meserie – unii dintre noi am reuşit aceasta, pentru că, aşa cum se ştie, meseria se învaţă, dar se şi „fură”, la modul frumos.

Corina Chiriac și Pompilia Stoian

Îi urmăream pe aceşti artişti cum repetă, cum se pregătesc de spectacol, cum apar în scenă, cum se îmbracă pentru spectacol, cum interpretează şi aşa mai departe…

Aţi venit pe lume într-un 26 octombrie, la Bucureşti, întocmai atunci când, poate trebuia să veniţi la întâlnirea cu destinul muzicii. Exploraţi copilăria dumneavoastră, de la energia explodată în joc, la fascinaţia studiului la pian şi la vioară.

Cu privire la copilărie voi exclama din nou cuvântul „privilegiu” deoarece naşterea mea într-o familie de muzicieni cu formaţie de muzică simfonică a fost un debut extraordinar în viaţă, pentru cariera pe care aveam să o urmez. Vioara şi pianul, pe care le-am studiat la Şcoala nr. 1 din Bucureşti mi-au oferit o bază solidă de cunoştinţe muzicale, de orizont muzical, informaţie muzicală de cea mai bună calitate, lucru ce mi-a servit apoi toată viaţa, chiar dacă am cântat doar muzică uşoară şi nu am devenit o violonistă sau o pianistă într-o orchestră simfonică sau în faţa unei orchestre simfonice, aşa cum visam eu, profesorii şi părinţii, când eram elevă.

Părinţii dumneavoastră, compozitorul Mircea Chiriac (1919-1994) şi Elisabeta Chiriac (1920-2002), profesoară de pian la Conservatorul Ciprian Porumbescu, v-au orientat nemijlocit către muzică sau aţi ales singură cărarea?

Părinţii mi-au îndrumat paşii către şcoală, fără a mă determina să mă simt niciodată un copil cu o copilărie pierdută sau furată. Consideram că dacă şi colegii mei fac acelaşi lucru, e bine să învăţ ceva util. Mie mi se părea că aşa e normal, pentru că nu aveam un termen de comparaţie.

Astăzi, uitându-mă înapoi, îmi pare foarte bine că mi-am petrecut copilăria la Şcoala de muzică şi că în vacanţe, chiar, eram pregătită de profesori la franceză ori la unele materii ce-mi erau mai greu accesibile, cum ar fi chimia, matematica, fizica… Uitându-mă înapoi nu mi-ar plăcea să văd pe copilul care ar fi fost altminteri, bătând maidanele, sau stând prin parcuri cu alţi copii. Ar fi fost o pierdere de timp.

Eu, la şaptesprezece, optsprezece ani, când deja activam la Casa de Cultură „Grigore Preoteasa”, aveam exerciţiul format în a fi pregătită pentru spectacol, atunci când bate gongul şi a performa atunci când este nevoie, ca un profesionist şi nu ca un amator. Deci, pentru mine, această perioadă a fost una benefică.Mă bucur enorm pentru cum s-­au depănat clipele, zilele, anii copilăriei mele.Bineînţeles că părinţii m-au orientat către această carieră. Aveam şase ani, nu ştiam atunci ce trebuie să fac în viaţă. Ei mi-au orientat activitatea şi au făcut foarte bine!

 Aţi studiat pianul şi cu Rodica Suţu, descendentă a familiei domnitoare. Un anume stil aristocratic, de departe elegant, al comportamentului, al frazării în conversaţie, a avut înrâurire, în sensul profund al educaţiei dumneavoastră?

Eu am convingerea că oamenii educaţi de când sunt copii, cu grijă, frumos, ajung în viaţă mai importanţi şi mai bine decât copiii care, din păcate, nu s-au bucurat de o educaţie asemănătoare. În ce mă priveşte am avut drumul muzicii, pentru care am fost înzestrată, dar care a fost şi rodul alegerii, educaţiei, muncii…

Nu înţelegeam când eram copil, că Rodica Suţu era dintr-o familie domnitoare, dar, crescând, am observat diferenţa de educaţie şi de comportament dintre un om sau altul, astfel că, modelele mele au fost foarte înalte. Asta nu înseamnă că nu i-am iubit pe toţi oamenii, pe toţi spectatorii mei, fără să am atitudini discriminatorii, de niciun fel!…

Dar nu înseamnă nici că nu observ diferenţele de educaţie dintre oameni.Marea pianistă şi compozitoare Rodica Suţu a trebuit să devină profesoară de pian, în regimul de atunci nefiindu-i uşor în ceea ce priveşte condiţiile de existenţă. Era colegă de conservator şi prietenă cu părinţii mei.

Pentru că era un om de calitate excepţională, din toate punctele de vedere, ei au ales-o să îmi predea pianul. A fost foarte bine, cel puţin din motivul că puţini copii din lume îşi fac lecţiile suficient de bine cu părinţii. Poate mai bine le învaţă cu un străin de care se ruşinează. Să o cunosc pe Rodica Suţu, unom de o calitate umană excepţională, a fost pentru mine o bucurie şi un uriaş beneficiu.

 Aţi absolvit I.A.T.C.-ul. Au, în ce vă priveşte, relaţii de primordialitate între ele muzica şi actoria, sau sunt deopotrivă sufleteşte?                    

Eu, ca studentă artistă, mă duceam la marele teatru bucureştean, „Teatrul de Comedie” la care era director maestrul Radu Beligan, pe atunci şi preşedintele I.T.I.-ului cu sediul în Franţa şi care crease la „Teatrul de Comedie” un regal de actori şi de spectacole. Intrasem cu mult noroc în echipa de figuraţie a teatrului iar aceasta îmi permitea să asist pe ascuns la toate repetiţiile marilor actori alături de mari regizori ca Lucian Pintilie, Radu Penciulescu sau Lucian Giurchescu, dintre care unii nu mai sunt acum printre noi, din nefericire – vorbim, totuşi, de patruzeci şi ceva de ani înapoi!

Urmăream cum repetă aceşti corifei regizori, aceşti corifei actori, printre care, în afară de Radu Beligan erau: Vasilica Tastaman, Gheorghe Dinică, Marin Moraru, Iurie Darie, Stela Popescu, Amza Pellea şi mulţi alţii, o mare şi fabuloasă distribuţie de aur a comediei româneşti din anii ’70, care cu siguranţă îşi află locul în cronici de aur scrise până azi, sau care vor fi alcătuite în timpul viitor.

În muzica uşoară am început să activez în anii ’70, când existau deja Margareta Pâslaru, Dan Spătaru, Marina Voica, Mihaela Mihai, Anda Călugăreanu, Cornel Constantiniu, Aurelian Andreescu…

Ei se lansaseră înaintea mea, fiind o generaţie de tineri interpreţifoarte greu de egalat.Dar, în câţiva ani de lucru, eu şi alţi colegi mult mai tineri ne-am găsit locul între ei. În ce mă priveşte aceasta a însemnat o acumulare de experienţă înainte de debutul oficial, la „Steaua fără nume”, în martie 1970.

În câţiva ani am reuşit să mă impun ca una dintre solistele tinere ce meritau să stea alături de marii artişti extrem de talentaţi, de serioşi, de solicitaţi de către compozitori şi teatre, deopotrivă. Aşa, încât, despre această perioadă îmi aduc aminte cu enormă bucurie, cu respect, cu nostalgie. Îmi amintesc, desigur, de maestrul Sile Dinicu şi de marea orchestră a Radiodifuziunii, ce-acompania la cele mai importante festivaluri şi spectacole muzicale din Bucureşti şi nu numai. Pe măsură ce timpul trece creşte nostalgia şi regretul că acele vremuri n-aveau cum să dureze veşnic.

Doar muzica este cea care vă dă certificatul de identitate artistică la zi?                   

Iubesc muzica înainte şi mai mult decât orice! În primul rând pentru că genetic am moştenit talentul muzical de la ambiipărinţi dar şi de la ceilalţi membri ai familiei mele, de asemenea talentaţi, însă nu pe potrivă de ajutaţi de şanse. Bunica mea cânta la pian, sora tatălui meu cânta, de asemenea, la pian, dar şi vocal, interpretând cu o voce splendidă romanţe, sora mamei fusese violonistă…

Vremurile sau concursul de împrejurări ce privesc propriile probleme familiale au limitat parcursul lor până la nivelul celebrităţii în lumea muzicală. Mai mulţi membri ai familiei sunt cei care mi-au transmis genetic dragostea şitalentul pentru muzică. Muzica rămâne pentru mine pe primul loc, este prima şi probabil ultima mea dragoste în materie de artă. Muzica mi se pare cea mai frumoasă artă.

De la debutul în muzica uşoară, la „Steaua fără nume”, pe „Valurile Dunării”, până azi, într- „O rochie de mireasă”,muzica v-a fost continuu muncă şi pernă depetale şi aripi de vis! Amintiţi câteva cântece cărora le-aţi arătat strălucirea în lume.

Mi-am iubit toate cântecele, deopotrivă. Diferenţa este că unele au avut mai mult succes decât altele, în funcţie de felul în care publicul a vibrat la ele de-a lungul anilor. Dar eu, personal, le-am iubit pe toate la fel de mult. Muzicile pe care le-am interpretat au avut compozitori de foarte mare clasă, dintre care unii ne-au părăsit: Vasile Vasilovski, Ion Cristinoiu, şi alţii…

Au fost artişti de excepţie care au compusminunăţii de cântece frumoase şi nu a existat pentru mine altă bucurie ca aceea de a le interpreta. Nu pot să nu vorbesc în acest context şi despre alţi compozitori care, din fericire mai sunt printre noi: Horia Moculescu, Marius Țeicu şi alţii. Nu a existat niciodată o ordine a cântecelor mele, fixată de către mine. Am avut norocul să cânt melodii frumoase şi să le iubesc pe toate, cu adevărat.

V-aţi întâlnit pe scenele de peste hotare cu artişti celebri ai lumii, cum ar fi: Bonny M, SashaDistel, Karel Gott, Alla Pugaciova, Lili Ivanovna, Drupi, Tereza Kesovia, Muslim Magovaev şi, fără îndoială, mulţi, mulţi alţii. Oglindiţi câteva momente.

Am avut o suită de şanse. Însuşi faptul că am lucrat în televiziunea germane – din fostul R.D.G. –, unde veneau artiştii cei mai buni din Europa, este una dintre ele. Am lucrat şi în Rusia sau în Bulgaria, în toate ţările C.A.E.R.-ului, unde, într-adevăr arta era la mare cinste. Pe artiştii întâlniţi în turneele mele i-am urmărit cu mare interes cum evoluează, cum repetă, cum se pregătesc de spectacole, ce spun pe scenă publicului. Ei au însemnat o îmbogăţire a carierei mele şi chiar a felului meu de a mă prezenta publicului român, pentru că îi percepeam ca foarte bune modele din străinătate, meritate de aplicat în România. A fost un noroc foarte mare să lucrez ocazional alături de artişti foarte mari, pe care să-i cunosc momentan şi ocazional, dar pe care să-i văd evoluând pe scenă, direct, nu la televizor.

Pentru cântăreţii minunaţi de altădată, ai României, nu ajunge de scris o carte între cer şi pământ. Ce face azi Corina Chiriac, ce va adăuga ea mâine filelor de aur ale acestei cărţi?

Mă bucur că astăzi, după patruzeci şi doi de ani de carieră mi-a dat Dumnezeu sănătate şi putere de muncă pentru a performa în continuare pe scenă. Este o bucurie enormă că după atâţia ani sunt încă sănătoasă şi solicitată să am concerte, spectacole…, să fiu activă în foarte multe: televiziune, spectacole, zilele localităţilor ş.a.

După ani în care credeam că generaţia noastră nu mai este dorită – s­-a întâmplat aceasta cam între 1996 şi 2006, când privirile erau focalizate mai ales pe tânăra generaţie – la un moment dat s-a produs o întoarcere a publicului şi a organizatorilor de spectacole către noi, cei de dinainte de 1989.

Corina Chiriac și Aurel V.Zgheran, 2015

În acest moment am prins trenul de a fi încontinuare solicitată şi mi-am pus din nou energia şi talentul în slujba publicului, ca rod al bucuriei mele de a reveni pe scenă. Asta m-a entuziasmat atât de tare încât ampublicat o carte de care sunt foarte mândră că am reuşit să o scriu singură.

Este vorba despre volumul de nuvele şi poezii „Căutând iubirea”, publicată în 2005. Datorez publicului un al doilea volum, pe care sper să îl scot în această toamnă, un volum de piese de teatru, de data aceasta, urmând ca, mai târziu, să încep să scriu amintirile personale şiprofesionale, pentru posteritate.Lucrez la un C.D. nou, muzical, cu piese frumoase de muzică uşoară românească.

Corina Chiriac și Oana Georgescu

Sper ca la toamnă să încep cel de-al şaselea sezon al emisiunii „Să v-amintiţi duminica” şi îi mulţumesc Lui Dumnezeu că sunt sănătoasă şi că îmi oferă aceste şanse pentru ca talentul pe care mi L-a dat să poată fi pus la profit, spre bucuria celor care mă iubesc! (interviul a fost realizat în anul 2012, n.a.)

Aurel V. ZGHERAN

Comments

comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.