Dobânzile şi Caritasul
La prima vedere, nici o legătură între ele, în afară de faptul că şi una şi alta ocupă prima pagină a ziarelor, că trezesc un interes maxim. la o privire mai atentă însă, nu numai că sunt apropiate, ci se şi explică una prin alta, având până la urmă o cauză comună. În Parlament, susţinătorii dobânzilor ridicate (de altfel, introduse cam „pe şest” de Banca Mondială) i-au acuzat pe oponenţii lor că nu se pricep – susţinere favorizată şi de faptul că, de o parte, sunt specialiştii – guvernatorul Băncii, preşedintele Consiliului de reformă şi, într-o măsură, ministrul finanţelor – de cealaltă parte fiind domni parlamentari stimabili, dar poeţi, ingineri, avocaţi… Singurul calificat, care a şi stârnit scandalul dobânzilor, are poziţia minată de acuzaţia că este şi mebru în consiliul de administraţie al unei bănci comerciale, ceea ce înseamnă că are interese particulare în chestiune.
Problema este simplă şi de înţeles pentru oricine, nu numai pentru parlamentari. Politica dobânzilor depinde de politica guvernului sau a băncii între anumite limite, extrem de restrânse. Factorul determinant este inflaţia. Inflaţie care în România este în momentul de faţă cu mult peste 200 la sută anual. Mai departe va trebui să întrebăm de ce avem asemenea inflaţie? Răspunsul nu absolvă de vină nici Banca, nici Guvernul – cei doi combatanţi în materie de dobânzi. În primul rând, este nefirească această ruptură între executiv şi bancă, pe deasupra adâncită de susţinătorii lor partinici, ceea ce-i accentuează caracterul politic, tenebros. Pe de altă parte, după cum s-a văzut deja, la nivel de tehnicieni, poate chiar mai sus, se ţese un fel de complicitate în a impune măsuri „antieconomice”, denunţate ca fiind astfel fie de către vârfurile băncii, fie de către guvern. Dar, până la urmă, sunt adjudecate. Bunăoară, guvernatorul Băncii Mondiale a cerut şia obţinut în cadrul acordurilor cu FMI o suprataxă la import care ar fi stimulat producţia internă şi, pe cale de consecinţă, ar fi diminuat şi inflaţia. Cine a torpilat-o? La rândul lui, guvernul elaborase un proiect de hotărâre pentru repatrierea a jumătate din valută (aşa-zisa confiscare) obţinută de firme din export. Cine a anihilat-o?
Încercând să individualizăm răspunderea, vom vedea că fiecare dintre cei doi boxeri aflaţi zilele trecute în rigul parlamentului lovesc cam des sub centură. Şi, din păcate, suferinţa nu este a lor, ci a contribuabililor.
Inflaţia – prima explicaţie a dobânzilor ridicate – îşi are o mulţime de cauze, care pot fi asumate frăţeşte între guvern şi bănci, dar şi ea poate fi definită, în ultima expresie, ca o consecinţă a reducerii producţiei la jumătate faţă de ce a fost înainte de ‘90. Pe aceeaşi linie a simplificării lucrurilor – ce tind să fie înnămolite de balastul politic – trebuie spus că s-a ajuns aici datorită prevalării şi stimulării capitalurilor speculative. În dauna producţiei. Fondurile pentru restructurare şi modernizare sunt practic inexistente. Privatizarea a cuprins cu predilecţie comerţul, de unde asociarea „privatizatului” cu speculantul, salariile au crescut (doar nominal, pentru că sub aspect real este vorba de o scădere dramatică), pe seama preţurilor. Cursa salarii-preţuri a umflat permanent balonul inflaţiei. În plus, producţia internă a fost boicotată în mod sistematic prin contractarea de importuri oneroase – făcute însă sub comenzi guvernamentale şi girate de Banca Mondială. În felul acesta are România datorii de aproape 5 miliarde de dolari, în felul acesta a sărit dolarul de 1000 de lei, în felul acesta a ajuns dobânda (fie şi penalizatoare) de 250 la sută. În felul acesta a ajuns românul să creadă că banii nu provin din muncă, din producţie, ci din speculaţii gen Caritas. Însă tot în felul acesta vom ajunge la dobânzi nu de 250 la sută, ci de 1000 şi mai mult la sută. Probabil că atunci mediul din parlament va fi decisiv: contribuabilul va fi făcut K.O.
(29 octombrie 1993)
