DOCUMENTAR AGERPRES: 135 de ani de la nașterea lui Aurel Vlaicu

Aurel Vlaicu s-a născut la 6/19 noiembrie 1882, la Binținți, lângă Orăștie, în județul Hunedoara.

A avut, de la o vârstă fragedă, înclinații către tehnică, iar în școala primară din satul natal era cunoscut ca un spirit deosebit de inventiv, reparând ceasornice și încercând să construiască mici mașinării „perpetuum mobile”.

În perioada studiilor liceale efectuate la Orăștie și Sibiu, potrivit ”Dicționarului Membrilor Academiei Române” (Ed. Enciclopedică/Ed. Academiei Române, 2003) Aurel Vlaicu a devenit preocupat de problema zborului mecanic, construind diferite mecanisme și modele de planoare. A urmat cursuri tehnice superioare la Viena și Munchen, perioadă în care a elaborat proiectul unui avion. În timpul șederii la Munchen a proiectat primul aparat de zbor cu aripi batante, acționat de arcuri, dar a abandonat acest proiect convins fiind că viitorul îl reprezintă aeroplanele acționate de motoare, potrivit http://www.orastieinfo.ro/.

În anul 1908 a fost, pentru o scurtă perioadă, inginer la fabrica de automobile Oppel din Russelheim.

Revine în țară în același an, în satul natal Binținți, unde proiectează și construiește, un an mai târziu, unul dintre primele planoare românești, numit Vlaicu-1909, cu care efectuează mai multe zboruri demonstrative.

În toamna anului 1909, se mută în București, fiind angajat ca inginer în cadrul Arsenalului Armatei, iar cu sprijinul acestuia începe construcția aeroplanului. Lucrând asiduu împreună cu muncitorii și cu alți ingineri, Vlaicu termină de construit la începutul lunii iunie 1910 aparatul cunoscut sub denumirea ”Vlaicu I”.

Pentru prima dată a scos aeroplanul său pe câmp la 16 iunie 1910, dar cele două încercări de a-l ridica de la sol au eșuat (din cauza unei mici defecțiuni la motor, respectiv din cauza unei probleme ce privea comenzile aripilor aparatului).

A doua zi, la 17 iunie 1910, Vlaicu și-a scos din nou aeroplanul pe câmpul de la Cotroceni și, ajutat de prietenii săi, a pornit motorul aparatului. După două încercări nereușite în care a rulat fără să se înalțe, el se întoarce la grupul său de prieteni, explicând entuziasmat de ce nu reușise acest lucru. Motivând faptul că nu acționase cum trebuie comenzile aparatului, Vlaicu face o nouă încercare. În zgomotul motorului, aeroplanul câștigă viteză și, după circa 40 de metri parcurși pe pământ, este văzut de toți cei prezenți cum se ridică în aer la 3-4 metri de sol, pe o lungime de 50 de metri, după care coboară ușor pe pământ.

Machetă a aeroplanului proiectat de Aurel Vlaicu

Fericit că își realizase visul, Aurel Vlaicu avea să declare într-un articol intitulat „Impresii din văzduh”: „Bucuria cea mai mare, însă, am simțit-o când am zburat pentru prima oară la Cotroceni. Nu m-am ridicat atunci mai sus de patru metri. Cu toate acestea, nici Alpii nu mi-i închipuiam mai înalți ca înălțimea la care mă ridicasem eu. Fiindcă patru metri erau atunci pentru mine un record formidabil, un record care îmi consacra mașina. Zburasem. Și asta era principalul.”

A doua zi după primul său zbor, gazetele vremii publicau senzaționala știre a zborului executat de primul avion românesc, inventat, construit și pilotat de un român.

Machetă la scară reală a aeroplanului Vlaicu II

În următoarele zile, Vlaicu a mai efectuat câteva zboruri cu aeroplanul său până într-o zi când, zburând la o înălțime mai mare ca de obicei, comenzile de manevrare ale aparatului s-au blocat, iar acesta a căzut, fiind puternic avariat. De acum, Aurel Vlaicu începe să gândească proiectarea și construirea unui nou model de aeroplan, astfel că a fost creată, în 1911, o variantă îmbunătățită — ”Vlaicu II”.

În 1912-1913 a proiectat avionul ”Vlaicu III”, pe care însă nu a mai apucat să-l construiască.

Avioanele Vlaicu I și Vlaicu II erau alcătuite dintr-un singur tub de aluminiu care purta celelalte elemente. Centrul de greutate era plasat sub aripi, ceea ce îi oferea o bună stabilitate. Elicele erau contrarotative și coaxiale, iar trenul de aterizare avea roți independente.

A obținut cu Vlaicu II, în 1912, distincții importante la concursul aviatic de la Aspern, lângă Viena, notează Dicționarul Membrilor Academiei Române. În țară, în perioada 1910-1912, a efectuat zboruri de încercare și demonstrative cu ”Vlaicu II” la București, Blaj, Sibiu, Brașov, Iași, Ploiești, Lugoj, Orăștie, Alba Iulia, Târgu Mureș.

Aurel Vlaicu și-a pierdut viața în urma prăbușirii cu avionul Vlaicu II, lângă Câmpina, la 31 august/13 septembrie 1913, în timp ce încerca să treacă Carpații. A fost înmormântat la Cimitirul Bellu din București.

La 28 octombrie 1948, a fost ales membru de onoare post-mortem al Academiei Române. Alături de Henri Coandă, de Traian Vuia și de alte nume celebre, Aurel Vlaicu poate fi considerat unul dintre precursorii aeronauticii moderne și unul dintre părinții aviației mondiale.

În 1952, la Binținți s-a inaugurat Muzeul memorial care îi poartă numele. În cinstea lui, comuna Binținți se numește astăzi Aurel Vlaicu.

O serie de obiecte personale care i-au aparținut lui Aurel Vlaicu, documente, brevete, scrisori, fotografii originale, ceasul cu monogramă pe care l-a avut asupra lui când s-a prăbușit, precum și masca mortuară sunt expuse astăzi la Muzeul Național al Aviației Române.

Comments

comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.