Eugen Ciocan și renașterea Bucureștiului de altădată: Povestea Muzeului Micul Paris

Muzeul Micul Paris s‑a născut dintr-o nevoie profundă: aceea de a recupera o epocă strălucitoare a Bucureștiului, ruptă din cartea de istorie și uitată prea mult timp.

Fondatorul său, Eugen Ciocan, a privit într-o oglindă veche datată 1810 și și‑a spus: „Tu vei face asta.” Așa a început drumul unui proiect rar, construit din dorință, curaj și responsabilitatea de a reda orașului o parte esențială din identitatea sa culturală.

Astăzi, în inima Centrului Istoric, Muzeul Micul Paris nu este doar un spațiu cultural, ci o oază de memorie, un loc unde Bucureștiul de altădată respiră din nou. Aici, istoria nu se predă, ci se trăiește.

Vizitatorii nu privesc vitrine reci, ci pășesc într-o casă burgheză de acum un secol, unde atmosfera, detaliul, tihna și frumusețea devin ghizi ai unei lumi dispărute. Este o istorie a vieții private, a oamenilor, a gesturilor, a mentalităților – o istorie ignorată prea des, dar esențială pentru a înțelege cine suntem.

Muzeul Micul Paris funcționează ca o mașină a timpului, un spațiu care te smulge din prezent și te aruncă într-o epocă edenică, frântă brutal de război și comunism. Aici, nostalgia nu este doar emoție, ci vindecare. Aici, povestea devine instrument de cunoaștere, iar frumusețea – limbaj universal.

În spatele acestui proiect se află un regizor devenit curator și amfitrion, Eugen Ciocan, un om care a înțeles că istoria nu este doar despre conflicte, ci despre oameni. Și care, în ciuda piedicilor, a ales să construiască un loc viu, autentic, necesar. Un loc unde Bucureștiul își regăsește demnitatea și farmecul.

În această casă‑muzeu, unde trecutul respiră firesc, publicul este invitat să descopere și o experiență culturală rară: spectacolul „DescOPERĂ TOSCA”. „Celebra Tosca de Puccini este o nucă tare care merită din plin desfăcută și pătrunsă”, iar în intimitatea Salonului Francez, povestea ei capătă o lumină nouă, accesibilă și emoționantă. „Este o triplă experiență irepetabilă, intelectuală, melomană și revelatoare.”

Vă îndemn cu toată căldura să veniți să îl vedeți. Este un spectacol care deschide inimile și apropie oamenii de opera într‑un mod pe care puține spații îl pot oferi.

Stimate domnule Eugen Ciocan, cum a început povestea Muzeului Micul Paris?

Povestea a început simplu: refuzând să mai aștept să facă altcineva. Dacă nimeni nu vede și nu vrea să reflecte epoca cea mai strălucitoare a Bucureștiului din perioada când era supranumit Micul Paris, atunci mi-am zis că cineva trebuie să o facă. Cine? Ca să parafrazez o situație relatată de Cristi Puiu despre propria sa distribuire în rolul principal al filmului Aurora, mi s-a întâmplat la fel: am ridicat ochii către oglinda veche datată 1810, m-am văzut și am zis „Tu vei face asta.” „Ok, a răspuns o voce interioară. Păi…, să începem.”

Decizia a fost fulgerătoare, iar acțiunea am declanșat-o din a doua zi. Nebunesc, aventuros – dar decis.

Așadar, totul a plecat de la un gol, de la o nevoie care plutea în aer. Am  convingerea că e o nevoie care va exista mereu: de a face istorie. Mai ales istoria celei mai frumoase epoci pe care a cunoscut-o Bucureștiul.

Care este menirea Muzeului Micul Paris și cum ați descrie publicul care vă trece pragul?

Dacă îmi îngăduiți, voi răspunde prin 3 întrebări.

– Suntem în Centrul Istoric. E voie să facem aici și puțină istorie? Sau trebuie mers doar la terasă? Nu vreau să sperii berea sau Sfânta Pizza. Doar că omul e o ființă ceva mai complexă. Nu avem de băgat doar în burtă. Mai e nevoie să ducem câte ceva și către cap, și la suflet… Așadar o primă menire a muzeului este de a veni către oameni cu o pagină de istorie. Mai ales cu una care a fost ruptă din cartea de istorie și avem datoria de a o recupera

– Bucureștiul are acest mit: Micul Paris. Cum procedăm? Îl evocăm sau îl lăsăm să se stingă? Comuniștii ar fi dorit mult să fie uitat. Cartea de istorie din comunism a eliminat pagina despre despre franțuzirea noastră în contextul susținerii pe care am primit-o din partea Franței pentru a ne vedea visul cu ochii: România. Cele două Uniri nu ar fi funcționat dacă nu am fi avut acest spate puternic. Acest lucru era inacceptabil de a fi scris într-un manual comunist. Și ruptă a rămas această pagină și azi… Noi credem că această fericită conjunctură istorică care a creat posibilitatea nașterii națiunii române, urmată de infuzia civilizațională franceză, nu trebuie dată uitării. Este primul act istoric al opțiunii pro-europene. Dorim să punem această verigă lipsă la locul ei.

– A treia întrebare: ce fel de istorie învățăm la școală? Aia plină de conflicte și masacre, cu multe date de memorat, și cu figuri ecvestre care flutură în aer o armă? Aceea este de fapt o istorie politico-militară și îi plictisește groaznic pe copii. În mod natural, copii sunt înclinați către o altfel de istorie, a vieții, nu una care a semănat moarte. Copiii vor POVESTEA! Nu să fie pisați la cap cu acea istorie fixată în pionezele unor date de memorat. Vor să înțeleagă lumea în care au apărut spunându-li-se povestea Lumii. Ce-o fi atât de greu de înțeles pentru Ministrul de resort?

Copiilor nu li se spune nici azi la școală cum a apărut România pe planetă. Sutele de copii care vin în grupuri organizate la muzeu, uneori însoțiți chiar de către profesorul de istorie, se uită nedumeriți unii la alții când vine vorba despre Proiectul Național și nașterea națiunii române. O fi normal? Oare cum putem vorbi despre tineri care să-și dorească să rămână în țara lor, când țara lor nu este în stare să le spună povestea ei.

Istoria pe care o face Muzeul Micul Paris vizează viața privată. Într-o cultură tânără, cum este cea a noastră, această zonă e mai vitregită. Greu realizăm importanța omului, și poate de aceea România a avut mereu probleme cu managementul oamenilor săi de valoare.

Istoria vieții private este mult prea ignorată la noi. Uităm prea des că în spatele evenimentelor crâncene au existat și oameni, care arareori se văd în cartea de istorie. Dacă facem doar istoria zăngănitului de arme și a figurilor glorioase din fruntea oștilor, OMUL devine secundar, din el nu mai rămâne decât anonimul ”sub vremi”, prins în mașinăria evenimentelor. Dealtfel, este o atitudine vizibilă și în viața socială în România de azi.

Muzeul este orientat către compensarea acestei anomalii. Vrem să reflectăm existența înaintașilor noștri într-un moment istoric crucial. Vrem să înțelegem stilul lor de viață, filiera mentalităților, stilistica vieții de aici, din Capitala României, aflată la confluența ciocnirii a două plăci tectonice culturale și geo-politice.

Ce înseamnă pentru dumneavoastră Bucureștiul de altădată și cum reușiți să-l readuceți la viață pentru publicul de azi?

Bucureștiul de altădată nu este doar o filă de memorie prăfuită. Este despre viață! Viața concretă pe care o duceau străbunicii și străbunicile noastre. Nu se întâmpla foarte de demult. Doar că falia produsă de comunism  e ca o prăpastie abisală. Din această cauză, perioada pare mult mai îndepărtată. Fiecare simte, mai mult sau mai puțin, într-un fel sau altul, că epoca Micului Paris a fost un moment decisiv de salt civilizațional. O perioadă edenică, frântă brutal de război și apoi de instaurarea comunismului. Cred că e o traumă pe care o putem încadra ca fiind trans-generațională. Haoticul traseu de după ’90 e departe de a fi configurat o soluție vindecătoare. Continuăm să ne târâm în istoria prezentului încețoșați de acea durere transmisă și imposibil de comprimat în cuvinte. Puzderia de destine frânte atunci dăinuie în subconștientul colectiv. Nostalgia față de acea epocă aproape că e de factură traumatică, pentru că durerea care a urmat ne face să o idealizăm.

Cum readucem la viață acea epocă? Am ales să reconstituim cadrul unei case burgheze de odinioară, cu senzația că proprietarii sunt doar ieșiți un pic la cumpărături. Fără vitrine reci, fără poze, fără multe etichete. Doar viață! Nimeni nu s-a gândit până acum la asta. Muzeele sunt percepute adesea ca locuri devitalizate. Noi vrem să dovedim contrariul, vrem să aducem în centrul atenției și să povestim tocmai despre stilul traiului dus de strămoșii noștri.

Așadar, noi am ales să oferim vizitatorilor experiența de a intra într-o casă vie, pentru a simți nemijlocit cum se desfășura viața de atunci, în regim de o frumusețe aproape ritualică. Atmosfera, tihna, cultul detaliului, funcția ornamentului, limbajul frumuseții, urzeala simbolurilor – toate laolaltă creează cadrul optim pentru o imersie în stilistica existenței de acum mai bine de 100 de ani. Muzeul Micul Paris funcționează ca o mașină a timpului. Un dispozitiv eficace de sustragere din prezent și salt în timp. Nimic nu poate înlocui experiența unei astfel de călătorii, nici literatura, nici evocările, nici explicațiile nu pot înlocui experiența concretă a unui spațiu care activează simțurile: văzul, auzul, mirosul, tactilul… Chiar și papilo-gustativul este stimulat pentru cei care se așează la noi să bea un ceai, servit în argint și porțelan de colecție, cu tot dichisul de odinioară.

Cum se îmbină experiența dumneavoastră de regizor cu rolul de curator și amfitrion al muzeului?

Ce este un regizor decât un fel de curator – atunci când selectează atent elementele pe care le plasează în scenă? Și ce este un curator decât un regizor – atunci când crează spectacolul selecției sale. Și ce este un amfitrion decât un regizor și un curator la un loc – atunci când oferă vizitatorilor săi ansamblul de elemente și fapte care atrag privirile, stârnesc atenția, impresionează, provoacă reacții? Iată ca lucrurile nu pot fi separate. În ziua de azi, tot mai mult, totul se leagă cu totul. Singurul lucru care contează este de a nu rătăci în act gratuit, superficial. Contează cel mai mult consistența mesajului și autenticitatea referințelor. Mai ales că resimt povara unei importante responsabilități: aceea de a crea o oază de istorie chiar în Centrul Istoric al Capitalei.

Ce provocări ați întâmpinat în construirea și menținerea unui muzeu privat în România?

Provocări? Cred că în mod elegant vă referiți la piedici. Răspunsul este: Oho! Multiple și generoase piedici. Ba chiar le-aș putea numi „creative”. Statul român e foarte creativ în a dezvolta piedici. Și poate că reforma esențială care ar trebui să se petreacă ar fi ca Statul român să devină mai prietenos cu proprii săi cetățeni. În România există actualmente un război între Stat – prin reprezentanții săi mai mult sau mai puțin aleși – și proprii cetățeni. Evident, mă refer la cei care se găsesc în afara aparatului de Stat. Chiar dacă cei din urmă îi finanțează pe cei dintâi, „provocările” (a se citi piedicile, obstrucțiile) la care sunt supuși abundă, sunt mereu numeroase și imprevizibile.

În cei aproape 10 ani de când muzeul este deschis, singurii care ne-au deschis ușa au fost organele de control. ORGANUL apare intempestiv, dă ușa de perete și răcnește autoritar: „ACTELE LA CONTROL!”. Cei 15-20 de vizitatori care tocmai sunt înăuntru, înlemnesc. Le fac cu ochiul că așa e organul la noi: necruțător. Și încercăm să facem față cu umor.

Una dintre cele mai haioase întâmplări este când a venit un inspector de la Ministerul Muncii să ne ceară să punem lift. Ce să punem? Lift! Unde să punem lift? Nu știu. Trebuie pus! Așa e regula de la Bruxelles, a răspuns domnul care era cumva jenat de propria misiune. I-am explicat că presupunând că aș avea posibilitatea să instalez un lift exterior, Statul nu mi-ar da voie. Pentru că este o clădire de patrimoniu la care nu se pot face modificări. Atunci dl. inspector mi-a cerut să-i aduc un document din care să rezulte că este o clădire aflată pe lista de patrimoniu. Statul îi cerea unui privat să obțină un document de la Stat pentru a dovedi Statului din celălalt minister că imobilul în care se află Muzeul e pe lista de patrimoniu publicată pe internet.

Spectacolul „DescOPERĂ TOSCA” a avut un impact puternic asupra publicului. Cum a luat naștere această idee și ce v-ați dorit să transmiteți.

De-a lungul întregului nostru traseu prin școli, nimeni nu ne arată calea de a ne apropia de genul liric, adică de muzica de operă. Indiferent câte facultăți și masterate am fi absolvit, deschiderile noastre suferă din cauza unui sistem formativ incapabil să facă asocieri între domenii. Vine însă un moment în viață când atât statutul social, cât și curiozitatea te face să îți dorești să mergi la operă. Simți că acolo e ceva important, dar nu știi de unde să apuci această chestie… Ai vrea să afli cum a apărut pe lume muzica de operă și să decriptezi mesajele profunde care sunt rostite pe o scenă de operă. Ei bine, toate acestea rămân inaccesibile fără șansa de a trăi experiența revelatoare a unui spectacol seducător care explică fenomenul și care integrează într-un tot emoția și erudiția.

Celebra Tosca de Puccini este o nucă tare care merită din plin desfăcută și pătrunsă. Tosca este o femeie care luptă pentru iubire și demnitate într-o lume plină de măști și ipocrizie. Povestea ei tragică și sublimă a marcat definitiv destinul femeii moderne.

 

Așadar, „DescOPERĂ TOSCA” este un spectacol inedit care în doar o oră explică opera: povestește, prezintă contextele biografice și istorice, interpretează simbolurile.

Și, bineînțeles, în care se fac auzite ariile cele mai puternice compuse de genialul compozitor italian.

Punerea pe scena din Salonul Francez a Muzeului Micul Paris asigură intimitatea și autenticitatea. Este o triplă experiență irepetabilă, intelectuală, melomană și revelatoare. Este atât pentru inițiați, cât și pentru inițiere.

Ne ajută să descoperim și să înțelegem muzica de operă. O artă care te face să simți că trăiești mai profund. Este un spectacol deschizător de o nouă zare.

Cum vedeți evoluția Muzeului Micul Paris în următorii ani și ce proiecte pregătiți pentru viitor.

Ca orice paseist, stau prost cu proiecția futuristă. Mai precis, nu văd în viitor. Sau prezic prost. În ultimii ani cursul evenimentelor a devenit mult mai „creativ” decât poate genera imaginația noastră. Chiar și ficțiunea ca gen narativ am impresia că patinează ca un ambreiaj obosit. Înțeleg foarte bine de ce a avut un atât de mare succes acel nume de emisiune „Viața bate filmul” (serie apărută în descendența celei create de mine la începutul ProTV-ului sub titlul „Povești Adevărate”).

Realitatea a căpătat un aspect fărâmicios. Oricând, oriunde se poate produce un crah în orice domeniu. Nimic nu mai pare previzibil. Am impresia că suntem tot mai nepregătiți în fața a ceea ce izbucnește. Până și conspirațiile mi se pare că falimentează. Sforăraia din culise are ațele tot mai scurte. Tot mai eronat ancorate. Operează tot mai inabil. Desigur, sunt doar percepții din unghiul meu redus.

Totuși ca să vă dau un răspuns, voi spune că viitorul Muzeului Micul Paris depinde de două direcții.

1. Fie ideea de a crea în Centrul Istoric bune practici culturale, nu doar de consum, va căpăta amploare – iar atunci ponderea vizitatorilor care doresc și altceva decât cafea-bere-pizza va crește și va echilibra lucrurile. Iar municipalitatea se va simți presată să creeze condiții pentru latura culturală și istorică. Caz în care Muzeul Micul Paris va apărea și pe hărțile Primăriei (acum nu este pentru că e un „muzeu particular”, mi s-a spus de la ghișeu).
2. Fie Centrul Istoric se va prăbuși tot mai mult în mizerie, zgomot și vandalizare. Clădirile vor fi tot mai fragilizate de infernul nocturn al boxelor date la maxim, pavajul va fi tot mai jalnic, logica banului va pune stăpânire pe întregul areal până la ruinarea acestui loc. Caz în care tot mai puțini vor mai avea curajul să se aventureze până la Muzeul Micul Paris.

Sau poate că cineva, totuși, îi va da foc. Au mai fost incendii inexplicabile în „capitala europeană” ce poartă numele Bucharest, în urma cărora au fost rase case de patrimoniu pentru a lăsa locul semețelor cortine de sticlă. Nu de mult a existat și la noi o tentativă de incendiere. Urmele lăsate pot fi văzute și azi. În fața lor, Poliția locală, care amendează strașnic orice roată suită câțiva centimetri pe vreo bordură, a ridicat din umeri. Cum ridică din umeri la demența de fiece noapte, ca și cum e normalitatea însăși.

Claudia Motea

Comments

comments