Ieşirea din penumbră
Hotărârea Curţii de Apel din Constanţa obligă guvernul să iasă la rampă. Să se pronunţe asupra afacerii Petromin-Forum Maritime în mod tranşant. Bâjbâielile de până acum, răspunsurile ocolite, prin care, în loc să se pronunţe asupra corectitudinii contractului în cauză, se deplasa accentul pe ilegalităţile anterioare, nu mai pot fi continuate. Contractul este ilegal nu în opinia ziariştilor, ci în baza unei hotărâri judecătoreşti. Valoarea flotei şi importanţa sa, recunoscută ca fiind strategică de către aceeaşi instanţă, amplifică enorm răspunderea guvernului. Ceea ce s-a încercat să se acrediteze de către ministrul transporturilor, primul-ministru, purtătorul de cuvânt al preşedinţiei, pe canale oficiale şi cu sprijinul presei oficioase, ca fiind legal, profitabil pentru ţară, se dovedeşte a fi ilegal şi împotriva intereselor statului. Subiectul este abia la început, scandalul abia se aprinde şi, neîndoios, se va mai vorbi mult despre el. Dar până atunci se pune întrebarea: cum s-a ajuns aici? Răspunsul e la îndemână. Fiindcă executivul şi-a făcut din dezinformare, din muşamalizare o practică. Exemple – cu ghiotura.
Guvernul emite hotărâri pe care le ţine ascunse cu lunile, dându-le la iveală când îi pică bine. Se înţelege că nu când îi pică bine şi populaţiei. Guvernul ia diverse alte decizii, de interes public maxim, dar nimeni nu are acces la ele. De aici scandalul enorm pe care îl provoacă dezvăluirile din ziare. În chestiunea zahărului infestat, guvernul a luat, rând pe rând, hotărâri în privinţa descărcării, depozitării, utilizării, probabil că şi în cea a stabilirii răspunderilor. Dar nimeni nu a aflat despre aceste măsuri în mod oficial, dincolo de informaţia searbădă a unor comunicări făcute în cadrul anostelor conferinţe de presă. Şi o altă anomalie. Aceste conferinţe au loc, de multe ori, la 3-4 zile după ultima şedinţă de guvern asupra căreia dă relaţii. Între timp, s-a văzut câte ceva din transmisia oficială a televiziunii ori a transpirat prin bunăvoinţa nu se ştie cărui purtător de mape.
Starea aceasta de ceaţă informaţională îşi are rădăcinile ei. Este, într-adevăr, o moştenire. Autorii ei sunt purtătorii de carneţel aflaţi în preajma conducătorilor de partid şi de stat, în preumbra reflectoarelor. Sunt eşalonul doi, obişnuiţi din fragedă formare să nu dea interviuri, să nu spună tot ce ştiu, să-şi înghită cuvintele şi să ridice degetul: se ştie sus. Dacă se ştie sus, ce rost ar avea să se ştie şi acolo, jos, unde rostul este altul: să se muncească. Între timp, acolo sus, o doamnă ministru poate fura şi falsifica nestingherită, un secretar general poate să devină samsar de case, un alt ministru poate să-şi treacă familia pe statele ministerului, iar un altul poate să vândă flota în vrac. De undeva apar şi avocaţi bine exersaţi în politica dezinformării, a diversiunii, ca să clameze: de ce să dea guvernul socoteală presei? De ce să divulge secretele socotite de toată lumea ca fiind veroase? Lăsaţi guvernul să lucreze!
De ce oare? Aşa o fi trebuind să fie în democraţie, în statul de drept? Aşa o fi în Japonia, în Italia, unde cad guverne din cauza corupţiei, în Franţa, unde un fost prim-ministru şi-a tras un glonţ în cap fiindcă a fost bănuit că s-a lăsat ajutat de un prieten nu tocmai dezinteresat? În America, unde un şef de servicii speciale a fost schimbat pentru nişte afaceri pe care orice directoraş de la noi le-ar socoti nişte mărunţişuri fără importanţă?
De fapt, aşa era în societatea de care am crezut cu toţii că, printr-o jertfă şi-o suferinţă naţională, ne-am rupt definitiv. în numele lor, e timpul să nu mai tolerăm minciuna, dezinformarea, cocoloşirea şi muşamalizarea marilor scandaluri financiare, a panamalelor de tot felul. E timpul ca guvernul să iasă din penumbră.
(10 august 1993)
