Ion Dichiseanu: Un spin, un trandafir…

Viaţa actorului Ion Dichiseanu este o piesă în care se exerseazărezistenţa,focalizând fizionomia unui om blând, deşi aparent sobru şi autoritar.

Ion Dichiseanu a acumulat experienţe de viaţă fără a se comporta autoritar prin descătuşarea energiei, ci prin calm, bună cuviinţă, tenacitate, aşteaptând îndreptarea lucrurilor ce l-au supărat. Încercările au eşuat uneori în trădare, actorul trebuind să reia totul de la început.

Ce secret al rezistenţei aveţi?

Firescul. Ceea ce-i clar şi definitiv în conştiinţa mea e faptul că sunt om în viaţă şi actor în actorie, căutând în ambele firescul! Exist şi răzbat prin trăirile mele din viaţă, deopotrivă cu cele din film, dar fiecare parte are claritate în sine.

Unde şi când începe să se cristalizeze acest miez de principii?

Chiar din copilărie! M-am născut la Adjud, pe 20 octombrie 1933. Tatăl meu, ceferist, provenea de la Dichiseni-Călăraşi, mama de la Feteşti. Am fost nouă copii pe care mama ne-a distribuit, după vârstă, pe unii în grija celorlalţi.

Pe mine m-a încredinţat celei care mi-a fost şi soră, şi mamă şi care s-a stins în martie, anul acesta, Jeni.

Am crescut pe braţele ei, între noi s-a stabilit o legătură pe viaţă. Ei îi datorez chiar şi orientarea spre actorie, deşi aveam această ţintă fixată de copil, la Adjud, unde l-am văzut pe maestrul Radu Beligan întâia oară.

Apoi, pe când cântam cu băieţii şi chitara, în parc, la Bucureşti, Jeni mi-a arătat un anunţ de ziar, zicându-mi: „tu care îl ai pe Shakespeare în buzunar, iată un anunţ pentru tine” – era vorba despre admiterea la IATC. Îndemnat de ea şi dăruit de Dumnezeu am dat examen, am intrat, am absolvit şi iată-mă actor…!

Părinţii mei mă voiau inginer. Făcusem, de altfel, un an la Politehnică, economie minieră. Dar am avut restanţă la chimie organică, la academicianul Neniţescu. Nu se lipea de mine chimia, aşa că am abandonat.

Să nu părăsim prea curând „gara” Adjud…

La Adjud m-a adus barza. Locul copilăriei mele mi-a rămas în amintire cu o gară cenuşie, lungile convoaie de vagoane, pădurea Lahovari, prin care treceam în drumul către şcoală, şcoala unde învăţătorul Pătrăşcanu mi-a pus întâia dată condeiul în mână…

Şi, fireşte, prima iubire aici s-a înflăcărat…

Cred, neîntrerupt, în iubire. Sunt „forever young”. Prima dragoste căreia să îi înţeleg dulcele chin a fost mai târziu, pe la cincisprezece, şaisprezece ani. Învăţam la Dimitrie Cantemir, la Bucureşti şi am iubit o fată, pe Tanţa Creţu! După ce valurile vieţii ne-au purtat pe drumuri diferite, la debutul meu pe scenă, coborând printre spectatori, o doamnă, în compania unui domn, m-a prins de mână şi a rostit: „Ştii cine sunt?! Dragul meu, eu sunt Tanţa Creţu…!”.

Iar prima dragoste adevărată?

Actriţa Irina Gărdescu. Am fost împreună un an şi jumătate. Aveam douăzeci şi şase, douăzeci şi şapte de ani…

Încă nu am ajuns la Bucureşti. Trenul vieţii mai staţionează la Adjud…

Da. În el va urca, într-o zi tragică, familia mea, şi va pleca prizonieră într-un lagăr german. Fiind ceferist, tatălui meu i se impunea colaborarea cu nemţii, care controlau în timpul războiului linia ferată din România.

La 23 august 1944, aceiaşi nemţi pe care părinţii mei îi ospeţea adesea ne-au ocupat casa, au îndreptat armele asupra noastră şi ne-au somat: „sunteţi prizonieri!”. Ne-au dus forţat în gară, ne-au urcat în vagoane de marfă şi ne-au expediat spre lagărul de la Salzburg.

Eram cinci fraţi, ceilalţi fiind căsătoriţi şi la casele lor, mama şi tata. Trecând prin Ungaria, oamenii ne dădeau pâine şi apă. Tot ungurii s-au opus exterminării noastre, invocând faptul că eram civili nevinovaţi. Când am azi ocazia trec prin Salzburg să revăd unde a fost lagărul, cu o retrăire copleşitoare. În locul lui se află acum o fabrică de bere şi un restaurant.

 Care v-a fost soarta, odată ce Germania a capitulat?

 După ce ne-au eliberat americanii, tatăl meu nu a acceptat să rămână în Germania, deşi i s-a propus un loc de muncă şi o leafă bună. A hotărât să ne întoarcem acasă. La întoarcere ne-au întâmpinat ruşiicu „francheţe” rusească, vrând să îmi violeze surorile care erau copile de paisprezece, cincisprezece ani. Dar, Dumnezeu ne-a întărit să ieşim şi din această încercare. Ajunşi în Curtici, la Arad, am sărutat pământul românesc. Nici o lacrimă nu a ars mai mult obrazul meu ca aceea căzută pe el atunci când ne-am întors din lagărul german! Am intrat apoi într-o biserică şi ne-am închinat, după care ne-am continuat călătoria până la Bucureşti, unde tata a mers la Ministerul Transporturilor Feroviare şi a obţinut de lucru. Mai târziu ne-am stabilit la Bucureşti, pe lângă Filantropia. Anii care au urmat au fost grei…, dramatici. Ambii părinţi, întâi mama, apoi tata, care se îmbolnăviseră în lagăr, au murit, la scurt timp. Am rămas fără părinţi. Jeni avea asupra mea aceeaşi putere de comuniune sufletească inseparabilă, ca atunci când, mic fiind, dacă aveam bomboane, ţineam una în palmă şi pentru ea. Până venea, bomboana se dizolva şi îmi încleia cu sirop pumnul strâns. Eram un copil maturizat, cu o copilărie frântă abrupt la Salzburg! Dar am răzbătut… ! Am ales drumul teatrului şi cinematografiei.

Aţi regăsit în interiorul dumneavoastră firescul, îmbinând viaţa şi filmul?

Filmul e film, viaţa e viaţă!

Să vorbim despre viaţă. E mai frumos, deşi dureros, uneori! Să vorbim despre Sara Montiel.

Este o pagină a vieţii mele. Am iubit-o pe Sarita Montiel cum iubesc iubirea, viaţa, omul…! Nu pot trăi fără dragoste, e suportul meu! Iubesc omul, aşa cum spunea Dostoievski: „Iubesc omul, năpăstuit, neajutorat, căruia neoamenii stăpânirii-i atârnă lanţuri la picioare. În numele acestei iubiri mă voi lupta, frate, cât voi avea putere în mine, şi te voi salva!”.

Pe cine aţi iubit: pe omul sau pe artista Sarita Montiel?

Cine a văzut-o a iubit omul, cine a cunoscut-o şi înţeles-o în cântec şi film a iubit artistul. Eu am cunoscut-o, am ascultat-o, am înţeles-o, am iubit şi omul şi artistul.

Unde v-aţi întâlnit?

În Liban, la Festivalul Internaţional de Film de la Beirut. La o recepţie particulară am fost trecut pe listă cu numele John Dicksen. Nu îndrăzneam să o invit la o cafea, sau la un restaurant, cu diurna mea. Un an mai târziu a venit să cânte în România. La Sala Palatului, ea a întrebat de actorul John Dicksen. Nici prin cap nu-i trecea nimănui că omul cu aşa un nume ciudat puteam fi eu.

Dar Sarita a descris tot ce ştia despre persoana mea şi, în cele din urmă, am fost identificat. Cineva a venit la mine şi mi-a spus: „Tovarăşu’, vino! Sara Montiel nu vrea să cânte decât dacă o prezinţi dumneata”. Scânteia idilei noastre a scăpărat. Am prezentat-o. La fiecare spectacol îi aduceam un trandafir roşu iar ea cânta cu el pus în păr.

Este mai în vârstă cu şase ani…

Da, dar nu am nicio prejudecată în legătură cu aceasta.

De la trandafirul din păr, până la floarea dragostei din inimă, cărarea a fost scurtă?

În ultima seară a programului de concerte în România am primit o scrisoare de la Solana, dirijorul spectacolului, prin care eram invitat de doamna Sarita, la masa de adio, de la Athénée Palace. După această întâlnire, Sarita nu a mai plecat la Madrid, decât peste mai bine de două luni.

În cartea pe care aţi scris-o, „Frumoasa spaniolă, frumoasa suedeză”, aţi destăinuit că Sarita dorea un copil cu dumneavoastră.

Aşa este. Voinţa nu a lipsit dar Sarita nu putea face copii… Probleme strict medicale…, probleme strict anatomice personale…, nu am eu de unde cunoaște exact…!

Cine este „frumoasa suedeză”?

O suedeză frumoasă…

De ce nu aţi rămas împreună cu Sarita Montiel?

Distanţa şi despărţirile au luptat împotriva noastră, regimul politic din ţara mea ne-a învins. Din şi în România nu puteai să pleci sau să revii oricând. Şi ea, şi alte celebrităţi ale filmului mondial mi-au sugerat să încep o altă viaţă în lumea civilizaţiei vestice.

Dar nu am ales să îmi părăsesc ţara. Iubirea mea cu „frumoasa spaniolă” a trecut prin ilegalitate, a supravieţuit cât i-a fost dat, am fost fericiţi, am suferit, cât şi cum ne-a fost dat… Pe noi ne-au despărţit destinele fiecăruia ce s-au împotrivit unul altuia. Oricât am vrut, nu le-am putut înfrânge.

Nu aţi uitat-o pe „frumoasa  spaniolă”…!

Niciodată! Am şi acum pe perete o poză cu ea. Nici Simona nu a putut, dar nici nu a dorit să o dea jos. Avea consemn din partea „curţii marţiale” a familiei să nu se atingă de poza Saritei.

Cum a fost reîntâlnirea?

Cu o mare încărcătură emoţională, m-a răscolit. Ne-am reîntâlnit după treizeci de ani! Am vizitat-o la Madrid cu Simona şi ne-a vizitat la Bucureşti. Am avut şi o întâlnire la „Surprize, surprize”, caracterizată de tonusul acelei emisiuni. A văzut-o pe domnişoara mea, Ioana, a cunoscut-o, fireşte, pe Simona. Mi-a spus că am făcut o alegere bună.

Aşa a fost?

Acum suntem divorţaţi!

Au rămas numai amintirile?

Am divorţat…!

Răspunsurile ascund, sau nu, o suferinţă?!… Ce regretaţi, ce vă împlineşte?

M-am născut mai devreme cu treizeci şi patru de ani, decât Simona, asta regret!… Realizarea vieţii mele este Ioana, sufletul meu, „mon petit bijou” (mica mea bijuterie – n.a.). Ea ţinteşte, ca şi mine, aceeaşi profesie a frumosului, iubirii şi nebuniei: cinematografia şi teatrul. Este căsătorită cu grecul Luis Ilias, care a urmat o facultate de profil tehnic, dar nu-şi dezminte pasiunea şi abilitatea etniei pentru comerţ. Căsătoria Ioanei cu Luis înseamnă pentru mine că am câştigat un fiu, nu că am pierdut o fiică…

Dar cum este azi simfonia vieţii şi a filmului, pentru Ion Dichiseanu?

Cu bemoli şi diezi. Una spina e una rosa! Alerg să supravieţuiesc. Dar sunt „pleine forme”! Anul acesta am avut o vară fierbinte şi fără vacanţă, ocupată de viaţa de scenă şi cea casnică. Mi-am redecorat casa în care locuiesc împreună cu Ioana şi Luis, continui să joc teatru şi film. Am terminat cu Sergiu Nicolaescu filmul „Ultimul corupt”, în care joc un procuror. Am jucat roluri de ţăran, de paşă, de împărat roman, de judecător… îmi lipsea „gloria” de procuror. Mă laurează cu ea acest film, iată! Pe scenă am reluat spectacolele „Pluralul englezesc” şi „Scapino”. Am turnee prin ţară. Timp liber nu am suficient, dar, atât cât există, trebuie trăit frumos…!

Notă : Interviul s-a realizat în anul 2011. Conversaţia cu maestrul Ion Dichiseanu a săpat cudalta de argint a memoriei amintiri afective, prin care păstrez semne de încununare a vieţii cu întâlniri şi discuţii de la inimă la inimă.

 

Aurel V. ZGHERAN

Foto: Monalisa Basarab cu Ion Dichiseanu, Spectacolul „Frumos e în septembrie la Veneția”, regia Nicolae Scarlat (Teatrul Nottara)

Ion Dichiseanu şi Sara Montiel

Gary Cooper, Sara Montiel, Denise Charcel y Burt Lancaster en „Veracruz” (1954)

 Aurel V. Zgheran cu Ion Dichiseanu, București, 20 septembrie 2016, Cimitirul Bellu, la înmormântarea lui Sebastian Papaiani

 

Comments

comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.