Logica unei capitulări anunțate

Reconsiderarea căsătoriilor între persoane de același sex nu e numai o problemă a instaurării de libertăți cetățeneșți. E o problema de succesiune spre acceptabil a unei serii, de situații și condiții inacceptabile aflate în așteptare.
Să dai o libertate înseamnă obligatoriu să transformi într-o prioritate acceptarea absurdului de pe palierul imediat următor. Dansul e o serie de pași ce se condiționează reciproc. Cine ar îndrăzni că interzică dansul pentru că e doar o expresie a creativității umane care inventează și propune succesiuni de pași? Se poate accepta ca dansul să fie limitat până la jumătatea drumului sau spre creativitate? Lumea e astfel stratificată încât o situație reconsiderată că acceptabilă, din palierul celor de neacceptat , apropie o întreagă serie de orori secundare de stadiul în care ele pot fi proclamate ca acceptabile De incest, de scatofagie de canibalism ne desparte doar o serie limitată de negații interpuse salvator între acceptabil și inacceptabil.
În Biblie negocierea sorții sodomiților cu Dumnezeu e un avertisment că inacceptabilul devine acceptabil nu prin condiția sa morală ci printr-un joc al distanțelor și aproximatiilor dintr-un îndepărtat registru matematic. Până și Dumnezeu își pierde autoritatea în fața logicii interne a propriilor lui legi.
Fiecare acceptare dă drept de existența, nu doar unei situații la care se referă în mod explicit, ci unui întreg și nesfârșit șir din care acea situație face parte.
John Steinbeck spunea în „La Răsărit de Eden” că geniul e acea persoană care înțelege că piatra care cade și luna care nu cade, sunt expresia aceluiași fenomen. Nu-i nevoie să fii geniu că să înțelegi că orice acceptare e de fapt un mod de a permite inacceptabilului să–ți forțeze mâna.

Adrian Onicescu

Comments

comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.