Mâinile…

Ion Ion simţi lovitura puternică şi-l privi pe Gheorghe fără să înţeleagă, dar omul îi confirmă scurt, printr-o tresărire a pleoapei, ceea ce încercase să-i semnaleze pe sub masă.

Pericol, părea să spună privirea sa preocupată, pericol mare, băiete, de ce vrei să te bagi, lasă acum, las-o baltă dom’le, îţi explic eu pe urmă cum stau lucrurile, continuă Gheorghe avertismentul său mut şi semnifică ceva cu mâna în acest sens, cu degetele răsfirate, pe care le strânse apoi, încercând să sugereze că şeful secţiei ţine bine situaţia, că îl ţine adică pe el, pe Gheorghe, de un loc dureros şi el e mulţumit că nu strânge.

Şi Gheorghe, obosit de cât spusese într-o străfulgerare a ochiului şi a mâinii, îşi coborî privirea asupra mesei acoperite cu geam, un geam care trăgea şi umfla mâinile. Şi ei, ca să se apere de anchiloza reumatismului ce-i pândea în desele şedinţe, îi acopereau transparenţa, întorcând peste el faţa de masă.

Ion Ion simţi un tremur uşor al mâinii, încerca un început de contrarietate; şeful părea să nu mai termine de notat, de fixat acea hotărâre colectivă; el spusese „unanimitatemulţumesc”, după ce terminase de înşiruit la fel de maşinal: „pentruîmpotrivăseabţinecineva”.

Mâna lui Ion Ion rămăsese în aer, dar nimeni nu remarcase la început, lumea se grăbea, era o întrunire de rutină, se ştia dinainte ce se va stabili şi abia acum, când Gheorghe recursese la disperatele sale manevre de a-i deturna intenţia, sesizară şi ceilalţi că se întâmplă ceva şi încet, încet, ieşiră din toropeală, îndreptându-şi atenţia spre el. Îl priveau cu un zâmbet nedefinit, nu erau însă doar amuzaţi, erau şi puţin enervaţi, „ia te uită la puştiul ăsta!”, câţiva chiar îşi controlară furioşi ceasurile.

Ion Ion pricepu tot mai exact că devine antipatic, dar mâna îi rămânea în continuare dreaptă, deşi tremura; îi venea s-o ţină cu cealaltă, cu stânga, sau, mai bine, să le schimbe între ele, s-o înalţe pe cealaltă, mai odihnită, mai sigură, dar ştia că n-ar mai fi avut curajul să facă gestul înălţării, ba chiar ar fi fost deplasat, după atâta timp de la formularea întrebării şi nimeni n-ar fi analizat că de fapt mâna aceea înlocuieşte o alta, asigură continuitatea, perpetuează o stare.

Mâna aceea ar fi fost cu totul lipsită de sens, dacă nu cumva o încercare de diversiune; în orice caz, ar fi fost un fapt blamabil şi Ion Ion ştiu că nu putea bulversa într-atât gândirea lor trează şi încercă, prin urmare, o stratagemă, hotărând să ridice mai întâi stânga şi abia apoi s-o coboare pe dreapta, ceea ce ar fi făcut vizibil pentru toţi că nu ridică o nouă mână cu o nouă problemă, ci o nouă mână cu o veche problemă.

Şi astfel, începu să ridice celălalt braţ. În faţa privirilor aprinse era absolut dezarmat, dar urmărea să mascheze acest lucru, ridicase stânga, dar nu coborâse dreapta, care tremura tot mai puternic, ca şi cealaltă, de altfel; dimpotrivă, le ridicase mai sus, le înălţase deasupra capului, în faţa căutăturii lor fără milă era absolut dezarmat, şi abia când şeful, sesizând neliniştea, ridică scurt bărbia ca pentru o comandă, Ion Ion strânse pumnii şi o clipă toţi se tremură că va izbi în masă, în faţa de masă întoarsă peste geam, în sandvişul acela de cârpă şi sticlă, dar mâinile omului începură să coboare ca o paraşută în sfârşit deschisă, ca o pasăre obosită, însoţite de un oftat unanim de uşurare, de o satisfacţie generală focalizată spre capătul mesei, acolo unde sesizaseră o clipă contrarietatea şefului.

Şeful secţiei terminase de scris, pusese ideile în ordine, de altfel nici nu durase prea mult, totul fusese ca de obicei, ei avuseseră, doar, senzaţia dilatării timpului sub iminenţa incidentului acela penibil, pe care abia acum îl simţiră cu totul înlăturat, acum, când şeful culese din privirile lor optimiste siguranţa cu care spuse „Să trecem mai departe!”.

SLAST, 1983

 

 

 

 

ULTIMA OARĂ… ULTIMA ORĂ…

Ziarul Ultima Oră a fost izbânda condeiului lui Ion Marin și răsplata pe care și-a oferit-o singur, cu multă muncă, pentru principiile de la care nu s-a abătut niciodată. Proiectul său mediatic era o continuare a ideii ziarului Ultima Oră din 1914. Ultima Oră, în grija lui Ion Marin, a fost zbaterea unei aripi de înger care veghează acum asupra scriiturii celor care, prin exemplul personal, duc mai departe numele mentorului lor.

Și, pentru că oamenii aceștia au absolvit „Academia Ion Marin”, îi invit să țină cârma paginilor următoare… Un fel de rămas bun… Pentru ultima oară, Ultima Oră așa cum era ea, în vremurile sale de glorie…

Roxana Ichim Istudor:

„Am intrat pentru prima dată în biroul directorului ziarului Ultima Oră, Ion Marin, în 1997, când tocmai înființase ziarul în serie nouă. Nu știam despre mine decât că pot scrie versuri și aveam în mână o coală de hârtie pe care i-am arătat-o…. vorbea ceva despre o expoziție la Muzeul Bucureștilor. A citit primele rânduri, a semnat-o, apoi mi-a întins-o fără prea multe vorbe, mi-a spus s-o duc la editorul coordonator și cam atât. Când am ieșit, hârtia cam tremura… Ion Marin își făcuse intrarea în viața mea și habar n-aveam că urma să-mi schimbe destinul profesional.

Am colaborat o vreme și îl vedeam uneori. Stăteam aliniați pe hol, toți colaboratorii, și îl urmăream cum dicta vreunul dintre editorialele acelea care i-au dus faima, plimbându-se de colo-colo. Ideile curgeau ca și când ar fi fost gata scrise, parcă le citea. Și era multă liniște în sectorul nostru… Cine voia «să fure» meserie, o avea acolo, răspândită cu nonșalanța aceea caracteristică celor pentru care nu contează că sunt auziți de toată lumea, au oricând idei multe și bune. Auzeam pentru prima oară, de la cei care îl cunoșteau, ceva ce devenise aproape folclor: Ion Marin era capabil să conceapă un editorial și trezit din somn, în miez de noapte.

Era de o corectitudine proverbială. Una dintre cele mai des auzite vești era aceea că nu se plăteau salariile oamenilor în mai toate sectoarele private. Roiurile de publicații de care mustea Casa Presei erau «fruncea» la capitolul ăsta.

În ce mă privește, colaborator fiind, am ajuns într-o seară după ce plecase aproape toată lumea; Ion Marin a aflat că sunt acolo și a trimis șoferul pe loc la Casa Presei, cu suma respectivă… Eram unii dintre foarte puținii oameni din acea clădire arhiplină de ziariști care puteau conta pe așa ceva.

Când am decis să intru în presă, aveam o ofertă și de la Cronica Română. Am primit un sfat de la cineva de încredere – jurnalist, culmea! – : mergi la Ion Marin, că este unul dintre cei mai buni editorialiști din țară, ai ce învăța de la el.

Am intrat în biroul lui Ion Marin și l-am întrebat dacă să merg la Cronică sau să rămân în echipa lui. Mi-a întins mâna și mi-a spus «Bine ai venit! Și acum, la treabă». Din nou, fără vorbe multe. Avea pretenția să înțelegi rapid și să acționezi și mai rapid. Așa a trebuit să învăț în viteza a cincea ce înseamnă box de text, 5.000 de semne, titlu pe două rânduri, câte și mai câte.

Seara, cotidianul nostru pleca la tipar și trebuia să fie impecabil. Era un soi de haos organizat din care aveai impresia că nu vei ieși în veci cu fața curată, apoi, pe seară, apărea Ion Marin: «Cum stăm?». Și fiecare își arăta munca și toate piesele se așezau fix la locul lor. Dacă nu-ți schimba măcar un titlu, era o mare victorie.

Și din nou cine voia să învețe, avea ce: Ion Marin stătea în dreptul fiecărei pagini și comenta lapidar (cine avea urechi să audă, auzea, și a doua zi aplica), fără să ridice tonul, fără emfază, fără să facă mare caz de ceea ce știa – și care nouă ne părea că este totul. Făcea să pară că este cel mai firesc lucru din lume să fie la curent cu absolut tot.

Toți voiam să scriem într-o zi ca Ion Marin. Între două reprize de jurnalism autentic erau și mici teste de cultură – de exemplu, spunea jumătate din titlul unei cărți și aștepta foarte atent să vadă cine știa restul, părând în același timp că este concentrat la pagina pe care o verifica…

Lucram la ziar de vreo două săptămâni, trăgând tare la rubrica de cultură – o altă caracteristică a lui Ion Marin, obstinația de a aloca o pagină cel puțin culturii, în vremuri în care ziarele se preocupau foarte puțin de asta, nu era încă la modă.

Într-o seară, la plecarea din redacție, l-am întâlnit pe culoar și mi-a spus franc și parcă fără drept la replică: «Mâine scrii editorialul. La revedere». Atât.

Nu știu cum de n-am făcut infarct pe drumul spre casă – nu scrisesem niciodată articol de opinie. Dar există opinie și pentru actul de cultură, nu-i așa? A doua zi am scris – și de atunci tot asta fac.

De unde a știut Ion Marin atât de multe despre ceea ce pot înainte să aflu chiar eu toate acestea despre mine, e ceva ce probabil nu-mi voi putea explica niciodată. În fond, nu mă cunoștea de nicăieri…

La nici un an de la intrarea la Ultima Oră, Ion Marin m-a numit redactor-șef. Brusc. Scurt. Probabil că îmi ieșiseră ochii din orbite, așa încât a adăugat: «Pentru felul în care muncești». Alt moment de stop cardiac pentru cineva care nu s-ar fi imaginat pregătit pentru așa ceva la acel moment.

Credeam că mai am de învățat și de muncit vreo două decenii, dar Ion Marin a știut, sau a intuit că din clipa aceea sentimentul de responsabilitate față de ziar m-a făcut să vreau să ajung până la Lună în profesie.

Într-un fel, mi s-a părut că îmi lăsa ziarul pe mână – a fost copleșitor și a generat apariția a ceva ce nu știam că am în interior – o armată. Nu îmi dau seama prin ce resorturi interioare începând de a doua zi știam exact ce și cum am de făcut. Era de-acum și ziarul meu, o cauză personală. A rămas la fel și azi, după 20 de ani.

Ion Marin m-a chemat, la un moment dat, în birou și mi-a spus să-i triez pe cei care veneau să dea probă pentru a se angaja. Avea un principiu simplu: reziști sau pleci.

Pare foarte «capitalist», un soi de lege a junglei poate, dar s-a confirmat în timp: colegii noștri care au rezistat la școala dură de presă care era Ultima Oră au făcut față cu brio oriunde altundeva s-au dus să lucreze. Întotdeauna știau mai mult, erau mai căliți și mai bine pregătiți. Cel puțin așa povesteau. În ce mă privește, pot să subscriu. În multe cazuri, intram în alte redacții ca niște tigri. Oricum, înainte să ies din birou și să trec la «trierea» cu pricina, mi-a spus: «Nu uita, pumn de fier în mănușă de catifea».

Când l-am anunțat că vreau să public primul volum de versuri, Ion Marin i-a mobilizat pe câțiva colegi și cu toții au pus umărul, după program, uneori chiar cu directorul însuși printre noi: unii au cules versurile, editorul coordonator le-a paginat și mi-a creat o copertă de toată frumusețea… pe scurt, mobilizare generală. Apoi, când cartea a ajuns în redacție, Ion Marin mi-a făcut cadou o pagină de ziar dedicată volumului.

Au fost ani în care drumurile profesionale ni s-au despărțit. Îl mai vedeam în emisiuni de televiziune, mereu «țiplă», cum ar spune tinerii de astăzi, mereu lăsând impresia aceea că știe totul.

Nu am reușit să mă desprind de presă poate și pentru că undeva, cândva, Ion Marin îmi atrăsese atenția asupra mirosului pe care îl lasă ziarul pe degete; am rămas captivă acelei fascinații, asemănătoare cu ceea ce am simțit când am văzut un domn oarecare în troleibuzul 85 citindu-mi un articol în Ultima Oră.

Și într-o zi, m-am reîntors la ziarul lui Ion Marin, ca și cum ar fi fost cel mai natural lucru din lume, gestul cel mai previzibil cu putință. Din nou, același «bine ai venit», simplu, de parcă mă văzuse doar cu o zi înainte…

Ion Marin mi-a spus personal că scriu bine doar o dată, după aproape 20 de ani în care am lucrat împreună la sute de ziare, cărți, proiecte. Ion Marin le-a spus multor altor persoane, de multe ori, că eu scriu bine…”

Știu de la soția sa că, în zilele de pe urmă, într-o rezervă de spital, Ion Marin a rugat-o  să-i fotografieze mâinile, sprijinite în cuvinte înlemnite pe laptop. Își dorea ca aceasta să fie coperta următoarei sale cărți.

O carte, pe care ar fi trebuit să o scrie El…

 

Nu știu despre ce…

 

Acum știu de ce mi-a fost dat să scriu această carte! Cred cu tărie în Marile Întâlniri din viețile noastre, momente în care oamenii pe care îi cunoaștem sau îi întâlnim, prin poveștile lor de viață sau prin lumina experienței, ne oferă lecții de viață.

N-am avut răgazul vreunui interviu pe îndelete cu Domnul Decan. Așa că, de peste Timp, s-a încăpățânat, parcă zâmbind înțelept și, totodată amical, de sub mustața sa ca un brand personal, să-mi „dea de lucru”.

A vrut să-l cunosc și a avut încredere să mă lase să-l descopăr prin tot ce a sădit bun în ceilalți. (Eveline Păuna)

 

(fragment din volumul ”Ion MARIN – Povestea unui jurnalist”, Eveline Păuna, 2017)

Comments

comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.