Mirabela Dauer. Dacă o iubim, devenim mai blânzi şi mai buni

Nimic, niciodată nu mi-a înflorit un surâs în umbra inimii atât de exaltat cum o face o frunză veştedă readusă la viaţă. Am flori în ghivece prin ungherele apartamentului meu şi le înmulţesc într-una, până când, într-o zi le voi culca pesemne în pat cu mine, căci spaţiul pe care-l ocup e ca apa strânsă în băltoace după o ploaie, ce se retrage treptat sub ochiul de foc de sus, în crevasele unui pământ crăpat de secetă…, aceasta, din cauza lucrurilor pe care le am şi încep să nu mai încapă prin camere – printre ele, o colivie cu păsărele ce cântă aşa de mişcător încât ar izbuti să fascineze petrecerea unei nunţi de trei zile şi trei nopţi, ca odinioară, cărţile şi ghivecele cu flori.

Câtedată, vreo floare bolnavă ca o fiinţă suspină şi ea, neauzind-o oricine, şi se apleacă vătămată, propriu-i lujer fiindu-i bastonul în care se sprijină până când nu mai e nimic de făcut şi chiar şi bastonul acesta se frânge. Dar, când pot salva florile, schimbându-le pământul sau udându-le cu substanţe anume pentru întreţinerea lor şi văd cum frunzele se-nflăcărează cu flăcări verzi şi se ridică, iar florile se-nviorează, râzând cu petalele ca nişte buze pufoase, larg desfăcute, şi cu pistiluri ca nişte ochi de diamant, de rubin, de topaz, de jad, de opal, de curcubeu, de stele aprinse ori de licurici în iarbă, ridicându-se lucioase şi umede, vestind reînvierea plantei, precum un pavilion celebrează o biruinţă, însumi parcă m-aş întoarce de la ţărmul propriei stingeri lente în largul vieţii vesele şi fericite…!

Acelaşi lucru mi se întâmplă când o ascult pe Mirabela Dauer şi când, încă şi mai înflăcărat de drag, o întâlnesc la unele evenimente…! Mi-e dragă ca florile Mirabela atunci când gândurile-mi sunt ele flori veştejite de mâhniri, dezolări, griji, traume corporale, traume în portofel, traume în perspective…, cântecele ei sunt fluidele cu substanţele ce-nviorează floarea speranţei, iar ea însăşi, mirabila artistă Mirabela, e pentru mine soarele şi apa şi aerul şi fereastra în care floarea râde, şi e, totodată, chiar floarea…!

Ultimele cântăreţe romantice din canatul ferestrei cu flori ale muzicii uşoare româneşti nu sunt de facto ultimele ale zilei de azi nici ale zilelor de mâine ci ale veacului ieşit din timp şi-ale mileniului sosit în timpul căruia-i suntem contemporani. Printre ele, Mirabela Dauer este una dintre artistele cele mai iubite de publicul de toate vârstele şi din toate timpurile.

Mirabela este văzduh tăiat de vulturiţe, sărutat de luceferi şi conştient de sine. Glasul ei e pentru public o dulce-nrobire – neamul românesc, am putea spune, o soarbe-n suflet; în văzduhul cântecelor Mirabelei Dauer se-ncarcă rezervorul spiritual din care se scrie istoria muzicii uşoare a noastre şi se şlefuieşte sticla din care se făuresc oglinzile unui veac de cultură şi artă patrimonială pentru România prezentă şi cea a viitorimii.

Suntem acum contemporani cu Mirabela Dauer şi ne hrănim inima cu melodiile sale, iar mâine ne-om preface în eternitate suflete mai uşoare pentru că am iubit-o pe Mirabela Dauer, i-am ascultat cântecele şi i le-am cântat, la rându-ne, ca pe rugă…, aceasta ne-a făcut mai buni, mai blânzi, mai drepţi, mai luminoşi, mai frumoşi la chip, la gând, la faptă…! Vom valorifica în eternitate purul efemer dacă am iubit-o pe Mirabela Dauer…!

Aurel V. ZGHERAN

Comments

comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.