Mircea Diaconu. Notații subiective
Îl cunosc pe Mircea Diaconu de când aveam 15 ani. Eu eram un boboc care nu se remarca prin nimic special la liceu, iar el era aproximativ în clasa a XI-a, dacă nu chiar a XII-a și era o vedetă a liceului. La serbările școlare declama din Caragiale. Își găsise deja calea. Firește, Mircea Diaconu nu m-a cunoscut nici atunci (cine, pe lumea asta, acordă cea mai mică atenție bobocilor?), nu mă cunoaște nici acum. Dar eu îl cunosc. Îl știu. Îl intuiesc. Îl simt. Îi simt spaimele. Suntem din același loc. Am respirat același aer. Ne-am întâlnit cu aceleași stări de lucruri pe care eu aveam să le înțeleg altfel, după ani și ani. În anii aceștia, de-abia, am aflat că alături de mine, copil fiind, își duceau viața tot felul de personalități martirizate care aveau domiciliu forțat. Știam de atunci că profesoara mea de franceză și engleză era o descendentă a fraților Mirea (unul pictor și muralist, celălalt sculptor), o doamnă în vârstă care locuia într-o cămăruță, care se hrănea la cantina orașului și care trăia din meditații. Era însă demnă. Lucidă, mândră și fermă în credințele ei. În casa care fusese a ei, o foarte interesantă construcție, se instalase pe atunci Casa Pionierilor. Am văzut de atunci cum doctorul care locuia deasupra noastră a fost ridicat într-o noapte și, de atunci, nu l-a mai văzut nimeni. Peste ani aveam să aflu că fusese ridicat pentru că respectase Jurământul lui Hipocrate. Îl respectase față de cine nu trebuia. Ca și doamna Macovei azi, pe acest jurământ, poate cel mai frumos și mai nobil din lume, unii oameni de atunci nu dădeau doi bani. Acest legământ în slujba alinării suferinței oamenilor era și este prea frumos, ca să nu trezească bănuieli și reprimări.
Au mai trecut câțiva ani și am știut vag că actorul Mircea Diaconu scrie, publică și este profesor. A avut și sper că mai are, cum singur spune, bucuria de a comunica, bucuria de a scrie, bucuria de a gândi, bucuria de a simți și de a împărtăși cu ceilalți frumusețile vieții omenești.
Și l-am revăzut pe Mircea Diaconu în anii din urmă. A fost ca o reîntâlnire. Pentru că l-am recunoscut. L-am receptat ca pe o persoană care, în profunzimea valorilor sale fondatoare, gândește ca mine. Își iubește țara, respingând cuvintele sforăitoare. O iubește cu modestie, discret, considerând că dacă face bine ceea ce face, țara este servită.
L-am văzut în calitate de actor politic, fără să joace o clipă comedia jalnică a așa-zisei politici: demagogia, cabotinismul. Nu putea să facă așa ceva, pentru că Mircea Diaconu nu este un cabotin. Și nu poate fi un cabotin, pentru că are repere culturale, morale și de onestitate care îi modelează din profunzime personalitatea.
A intrat însă într-un spațiu periculos, cum singur spune. Un spațiu populat cu jivine de pradă. Iar el, este înarmat doar cu credințe, cu principii și cu bune intenții. Drept pentru care a fost devorat pe îndelete, cu sadism și încă nu s-a ajuns la ultima îmbucătură urmată de râgâiala satisfăcută a bestiei sătule (pentru moment).
Partidul, faimosul partid populat cu oameni subțiri și liberi, l-a lăsat din brațe de la bun început. Nu l-a sfătuit, nu l-a ajutat, nu l-a îndrumat. Îl lasă și acum singur. Un partid indiferent, un partid autist.
Și iată-l pe Mircea Diaconu interzis. Interzis în guvern, interzis în Parlament, interzis în Parlamentul European (poate este mai bine așa căci, cum am spus, nu știm ce ar fi făcut în grupul popularilor alături de marii prieteni ai României, o patrie pe care Mircea Diaconu o respectă cu adevărat). Și dacă nu înțelege să tacă, riscă închisoarea. Oricând este posibil.
Și el știe asta. A văzut cu alte ocazii cum prima instanță spune că” faptele nu există”, iar a doua instanță le descoperă. El știe că s-a trecut la faza a doua, a desăvârșirii operei. După oameni de stat, cu victime colaterale cu tot, a venit rândul legendelor. Legendele de orice fel formează țesătura simțămintelor și emoțiilor fibrei naționale. Este țintită acum fibra. Fără vreun scrupul, fără vreo gândire nuanțată, pe banii noștri.
Mircea Diaconu știe toate aceste lucruri și se teme. Îi este frică. Este cuprins din nou de o frică de care credea că a scăpat, căci s-a întâlnit cu ea din copilărie. Această frică eu nu am resimțit-o atunci când eram copil, căci Dumnezeu m-a ajutat să nu am persoane dragi încarcerate, deși puteam să le am, dar iată că sunt înspăimântat acum, spre bătrânețe. Acum când, după un sfert de veac după dărâmarea unei dictaturi, cineva mă întoarce în cei mai negri ani ai terorismului de stat.
Sunt înspăimântat că un mare medic, în virtutea cunoscutului scenariu” nu sunt fapte-ba sunt fapte”, riscă în continuare încarcerarea. De ce? Cică niște licitații de când era ministru și când standardele aderării la UE ne somau să facem ceva cu spitalele din sistemul penitenciar. De ce? Pentru că cică a favorizat” infractorul”, pentru că l-a îngrijit, după ce” infractorul” și-a tras un glonț în gât.” Infractorul” s-a luptat ca instanța să stabilească faptul că zilele acelea de spitalizare sunt zile de detenție. Dar ce contează? Primul medic român care a făcut un transplant de inimă riscă să devină o legendă în lumea lui. Este de netolerat!
În mintea noastră de nespecialiști, în secunda în care Gică Popescu a spus că a greșit și a dat banii înapoi, acum ani de zile, acesta nu mai făcea obiectul nici unei judecăți. Dar ce contează că cei din spatele tuturor ușilor de pe mapamond deschise aceluia pe care regele Spaniei l-a felicitat în calitatea lui de învingător sunt șocați? Important este să ne înspăimântăm noi, cei de aici și să tăcem din gură. Să nu mai întrebăm nimic, să nu mai gândim decât ce trebuie, să ne băgăm mințile în cap.
Dorim să fim corect înțeleși. Noi nu spunem că dacă legendele se fac vinovate de ceva, să nu fie pedepsite. Să fie! Dar dacă nu este vorba nici de crimă, nici de viol nici de pedofilie, să fie pedepsite oricum, dar nu cu încarcerarea. Nu avem nevoie de sânge pe pereți!
Așadar, pentru domnul procuror Ponta. Observăm că are o seninătate criminală față de toate aceste fenomene paranormale, în vreme ce trâmbițează normalitatea. Observăm că este perfect solidar cu colegii săi. Observăm că, din arivism, o ține lângă că procurorii sunt magistrați. Ei nu sunt nicăieri așa ceva și el știe prea bine acest lucru. Poate ne va informa sau dacă nu știe, poate își întreabă principalul colaborator dacă cumva le vine rândul și altor legende, căci s-ar mai afla câteva în libertate. Îl anunțăm că mai avem și scriitori și pictori și cercetători. Țara mai are personalități, fiecare, legendară în felul ei. Așadar, poate ne transmite cu onestitate graficul, ca în orice stat de drept adevărat, ca să ne facem provizii de antidepresive sau ca să emigrăm, chiar dacă ne aflăm în pragul bătrâneții.
Atunci, domnule procuror, odată ce, într-un fel sau altul veți fi scăpat de noi, puteți rămâne liniștit alături de colegii dumneavoastră însetați de sânge și vă veți putea savura victoria finală nestingheriți.
C.F. POPESCU