Misterul mozaicului stelar din Maroc (Exclusivitate)

lăsăm în urma noastră forme de pași ce se pierd în nisipul umed al Essauirei…

Pătrund în labirintul cu străzi înguste, de un metru, ale căror ziduri roșiatice vor să te ia captiv, simt hipnoza fiecărei pietre din medină și mă înec cu sunetul dintre pereți. E muzica adunată de la motocicletele ce umblă haotic în ambele direcții, nici nu-mi dau seama când au timp să te mai și ocolească, în ultima secundă-ți feresc coatele ori evită vreo pisică de pe lângă tarabele comercianților.

E Marrakesh, loc fondat în 1070 de căpetenia tribului Lamtuna, Emir Abu Bakr ibn Umar, regiune locuită în perioada  neolitică de fermierii berberi.

Reușesc să evadez. Ies amețită de-acolo, soarele o luminează pe Jemaa el-Fnaa, cea mai aglomerată piață din  Africa, loc în care demult s-a început construirea unei moschei, dar niciodată finalizată.

Acest loc, azi bătătorit de tălpile turiștilor de pretutindeni și a localnicilor, ce ziua este atât de liniștit, noaptea se transformă, nu mai ai unde să arunci un ac, fiecare părticică este ocupată de oameni, obiecte sau motoretele Tuc-Tuc.

Pe jos stau aliniate lămpi ca la spectacol, de fapt da, mai încolo puțin e un fel de teatru comic în stradă, se spun diverse glume, povești, toți ascultă cu atenție.

Mă strecor prin mulțime și vreau să surprind momentul, filmând o scenă, ei mă văd imediat că nu sunt de-a lor, mă salută cu ”Bonsoir, Madame!” și cred că fac o glumă pe seama mea, nu înțelegeam mai nimic în arabă.

Plec zâmbind, ochii-mi sunt în toate direcțiile, mă simt ca o furnică-ntr-un mușuroi. Pe grătarele încinse sfârâie fripturile și legumele, în vase mari sunt gătite ciorbele, zici că sunt la o nuntă-n sat, mă așez intr-un colț și aștept să se facă frigăruile, dar nici nu poți sta locului când auzi muzica ce răsună din tarabane, îți tot vine să dansezi.

Marrakesh prinde viață, noaptea de fapt, e zi în noapte, fumul gri se-nalță pân’ la lună învăluind-o cu toată povestea de la picioarele ei, de aici, de jos, dintre muritori…

Tu, cel ce intri pe ușa mea, să-ți depășești cele mai mari speranțe”, este mesajul scris la intrarea pe poarta de la Medersa Ben Youssef, cel mai mare colegiu islamic din Maroc, de odinioară, unde învățau aproximativ 900 de studenți și unul dintre cele mai frumoase centre teologice din Africa de Nord, fondat în timpul domniei sultanului marinid Abu al-Hassan în secolul al XIV-lea.

Simt răcoarea de pe coridorul cu arcade maure ce duce spre curtea centrală interioară, nu știu dacă sunt eu îmbrăcată prea subțire ori am intrat în lumea tablourilor pictate în alb-negru ce stau agățate pe acești pereți.

Arhitectura marocană și andaluză mă fascinează, vibrația culorilor verde, albastru, negru, maro, alb, îmi împăturesc în interioarul minții un păun ce-și deschide penajul multicolor și misterios.

Textul coranic și motivele geometrice se îmbină armonios cu parfumul desenelor florale de deasupra mozaicului, e totul o splendoare vie, locul seamănă cu Alhambra din Granada, iar chemarea la rugăciune ce o aud din difuzoare îmi aprinde curiozitatea și mai mult.

Din cele 130 de camere atât de mici, aleg să intru într-una, mă îndrept către fereastă și privesc lumina soarelui ce bate pe piscina în jurul căreia acum sunt turiști, iar altădată erau profesorii șeici și elevii.

Cu tavane din lemn de cedru, marmură din Meknes, faianță din Tetuan, grădini interioare de o splendoare aparte și un riad grandios, Palatul Bahia e vocea lui Si Moussa și a fiului său Ahmed ben Moussa, mari viziri ai sultanilor din Maroc, ce au trăit aici, în cele 150 de camere împreună cu haremurile lor și copiii.

Totul strălucește, mă așez pe o bucată de marmură, privesc soarele și arcadele ce vin una după alta, precum concubinele ce satisfăceau poftele cele mai fierbinți ale proprietarilor.

Mormintele Saadiene sunt legenda a peste 100 de personalități ale Marocului îngropate aici. În acest Mausoleu am intrat din curiozitate, nu credeam că voi găsi aceeași minunată arhitectură, atât în interiorul celor 12 Camere unde este îngropat chiar sultanul Ahmad el Mansour, fondatorul acestui loc și familia acestuia, cât și în exterior.

Decoruri în formă de fagure, alei umbrite de trandafiri, mozaic minuțios așezat peste cei adormiți, deja uit că sunt într-un ”cimitir”. Dedesubtul trăiește la suprafață prin coloritul amestecat al plăcuțelor, se transformă în stele de pământ, de arbori, ce uită de adânc.

Unul dintre simbolurile Marrakechului este Moscheea Koutoubia, denumită și Moscheea Librarilor, dat fiind faptul că, în imediata vecinătate se făcea comerț cu cărți. A fost fondată în anul 1147 de califul Almohad Abd al Mu’min. În curte stau aliniate ruinele primei Moschei, dar și ceea ce a mai rămas din poarta acesteia, sunt păstrate cu sfințenie. Minaretul îl zăresc din depărtare, prin turnul înalt de 77 de metri, ziua, dar și noaptea, când este luminat.

Continuând plimbarea prin Orașul Roșu, am luat un ghid ce m-a dus prin Souk, altfel sigur m-aș fi pierdut prin medină. Covoare atârnate pe ziduri ca niște oameni la spânzurătoare, păsări de tot felul, șerpi și reptile, comerț cu de toate, pe toate gusturile. Ca să nu plec fără vreo amintire de acolo, mi-am ales un șal curcubeu din cașmir și, pentru prima dată, mi-am dat mâna, la propriu, unei doamne pentru a-mi desena cu henna motive din cultura mexicană. Cu pensula fină, îmi atinge degetele, trasându-mi niște inele tradiționale, mă simt în pielea unei mirese ce se pregătește de nuntă.

Am avut ocazia de a vizita laboratorul Rosa Huile, unde se fac produse cosmetice și diverse medicamente din uleiul de argan marocan, extras din nucile neprăjite ale arborilor, endemice, din Maroc. Întregul proces, de la nucile decojite, până la obținerea uleiului pur, l-am admirat la niște localnice angajate acolo, am încercat să dau și eu o mână de ajutor strecurându-mă printre ele. Amabilitatea oamenilor și împărtășirea obiceiurilor mi-au lăsat o impresie plăcută, nici un moment, ca femeie, nu m-am simțit în nesiguranță.

Grădina Majorelle, ce adăpostește aproximativ 300 de specii de plante, un Muzeu de Istorie al berberilor și Vila Maisons des Illustres, a fost creată de Jacques Majorelle în anul 1931. Privesc la cactușii ce se înalță mândri, la peștii din piscinele decorative interioare care salută vizitatorii prin ieșiri rapide deasupra apei, mă așez pe o bancă la umbra palmierilor ce stau calmi de-o parte și de cealaltă a aleii  decorate cu ghivece galbene ca lămâia și albastre ca cerul după furtună, respir adânc din țepii blânzi ai cactușilor ce mă gâdilă pe nas, le zâmbesc și rămân în lumea lor pură, câteva clipe. Albastrul Aurorei vede acum albastrul cobalt al pictorului orientalist Majorelle…

Denumit ”orașul cu vânt” și tradus din limba arabă ”micul tablou”, Essauira, cel mai mare port al Marocului din secolul al XIX-lea, mă primește în brațele ei umezite de ploaie într-o zi de ianuarie. Trec prin porțile cu arcade ale medinei Mogador, pe lângă zidurile construite din piatră aurie, mă împiedic de-o coadă de mâță adăpostită la poalele unor munți de condimente ce așteaptă să fie vândute pentru a ajunge în deliciosul tajine marocan, o bătrânică-și duce picioarele agale și anii din urmă în energia sălbatică a unui baston, intru apoi să văd o expoziție artizanală ce-mi ia ochii purtându-i prin coloritul vaselor pictate cu măiestrie manual, în forme de flori, stele și alte geometrii și continuu prin forfota de lume să trasez linia spre întâlnirea cu Oceanul Atlantic.

Ploaia-mi zîmbește, lăsând loc razelor de soare să se năpustească pe albastrul bărcilor din port. Urc în Sqala du Port și admir, printre tunurile de bronz, pescarii ce peticesc pânzele cu care prind pește, ori repară la vreo barcă.

Pescărușii zboară în toate direcțiile, e hrană din belșug aici pentru ei, dar și pentru sufletul meu, vântul îmi poartă pletele-nspre norii ce se risipesc timizi, ascunzându-se după Cel Cald, îmi deschid și eu aripile și ajung la Insula Mogador cu clipirea din ochi.

Un cățel negru cu cravată albă la gât mă conduce pe plajă, facem câțiva pași împreună însoțiți de alizeul ce ne vâjâie nestingherit pe la urechi, lăsăm în urma noastră forme de pași ce se pierd în nisipul umed al Essauirei.

Urc, urc printre Munții Atlas, pe drumul cu multe serpentine ce duce la Ksar din Ait-Ben-Haddou, sat fortificat berber, patrimoniu UNESCO, cunoscut azi pentru numeroasele scene din filmele ce s-au turnat aici, precum ”Gladiatorul”, ”Iisus din Nazareth”, ”Indiana Jones” … Traversez un pod imens ce trece pe deasupra fluviului Draa, privind în față, nu-mi dau seama dacă pământul s-a încălțat și s-a ridicat de pe scaun să-mi spună ce-i în sufletul lui.

Da, câteva cămăruțe mai sunt îngrijite de săteni ce stau aici permanent, restul s-au mutat dincolo de pod, într-o lume nouă. E o viață ce respiră prin inimă maro, vase din lut, camere făcute din chirpici, pisici și măgăruși, până și soarele a căpătat nuanță pământie.

Mă clatină după bunu-i plac, după ritmul mersului, sunt la mâna ei sau mai bine zis la cocoașa ei, duioasa cămilă mege cu mine către deșertul Saharei, mă voi boteza atingând acest nisip. Urmașii berberilor pregătesc un foc de tabără și cina.

Gustul de tajine cu legume și carne de vită servită în vasele special concepute din lut pentru preparare, muzica marocană și tarabana au făcut din această seară o secvență de neuitat. Se lasă răcoarea nopții în deșert, luna ne ocrotește, cuibărită în nor,i peste cortul în care dorm, acoperită cu câteva pături, mai grele decât mine.

Mă trezesc, e răsăritul unui nou început, iau în palmă nisip din dunele ce stau mândre cu fața la cer, în câteva secunde mi se strecoară printre degete, e timpul petrecut aici, ce nu-l poți aduna măcar într-o clepsidră, nimic nu se mai poate repeta, nimic nu va mai fi la fel, misterul mozaicului din Maroc e destăinuit doar aurei stelare.

Zile și nopți în deșertul marocan…

Aurora Grigore

https://www.hyperion.ro/admitere/masterat

Comments

comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.