Năpârcile

Se autointitula cu cea mai abjectă neruşinare „cel mai iubit şi stimat”. Şi ea, la fel, adăugându-şi în plus titlul de cea mai savantă. De pe glob.

Omitea doar atât: nu ştia să scrie şi abia silabisea. Iar el vorbea ca ţăranii analfabeţi de la începutul secolului din Scorniceşti: pretini, tutulor, tomnai.

Avea în vocabular şi cuvinte noi. Muncipiu, de pildă, cel pe care l-a arat şi pe care l-a îmbogăţit cu monstruozităţi, aşa-zis arhitecturale. Şi un alt cuvânt din limbaju-i nemaipomenit: secoritate.

Securitatea era, de fapt, obsesia şi dragostea lui cea mai năvalnică. Oamenii ei erau, la rându-le, singurii care-l iubeau.

Aveau şi de ce. Nu trebuiau, pentru lefurile uriaşe, pentru privilegiile şi peşcheşurile pe care le considerau ca pe un drept natural, să muncească, să înveţe, să trudească oricât de puţin.

Ci doar să umilească, să jignească, să urmărească oamenii, să-i hăituiască, să-i prigonească. Pe oricine, pentru orice. Dar mai ales pentru „vina” de a nu putea să şi gândească ceea ce de multe ori omul era constrâns să spună cu voce tare, în pofida voinţei sale.

„Secoritatea” te bănuia de nesinceritate, de conştiină rămasă în urmă, după oricare gest, după oricare clipire şi şoaptă a oamenilor ei omniprezenţi, din cauza cărora ajunsesem să ne ferim până şi de mamele care ne-au făcut, de neveste şi de copii. se străduia să te cioplească după chipul şi asemănarea „omului nou” născocit de führerul lor, care-şi făcuse ucenicia la un calapod de cizmărie. Aveau şi mijloace.

Şi apoi erau şi mulţi. E drept, nu toţi erau deformaţi până la a deveni neoameni.

Unii dintre ei s-au dezis de el de cum şi-au dat seama că este un criminal şi pentru ei este timp să redevină oameni cinstiţi, aşa cum este românul de felul lui.

Alţii însă nu aveau mamă, nu aveau tată. Se spune că a croit de fapt o trupă personală de asemenea nemernici pentru care expresia este valabilă la propriu. Dintre ei şi-au crescut dulăii, mai feroci decât cele două javre de lux care-l însoţeau tot timpul.

Dulăi cu două picioare şi fără cap, care continuă să sfâşie acum oameni nevinovaţi, copii, femei, bătrâni, fără a alege. Teroriştii, cămăşile negre ale odiosului Ceauşescu, pentru care eş nu făcea nici o economie, nici de bani, nici de mâncare, nici de aparatură sofisticată de nivel mondial, singura ţară de acest nivel, nici de căldură şi lumină.

Îi lumina cu „geniul” lui născut din cele mai tenebroase miasme ale iadului. Pentru ei era într-adevăr „cel mai iubitor părinte”. Şi mai era pentru unii. Pentru clanul lui de ceauşişti, de copii, fraţi, cumnaţi, nepoţi, veri şi verişoare cu duiumul cu care a împânzit conducerea ţării, pe care i-a infiltrat în posturile-cheie ale statului său de fier, în cele ale represiunii sângeroase.

Pe care nu s-a dat în lături s-o declanşeze şi s-o comande nici chiar în clipa fugii lui ruşinoase. Laşul. Scârba. Criminalul. Dar nu sunt expresii pe măsura acestui nemernic, a indignării noastre în nici o limbă a pământului.

Poate doar propriul său nume care a întrecut în conotaţii sinistre tot ce a avut omenirea mai hidos până acum. Stalin? Hitler? Pe lângă Ceauşescu? Bieţi nevolnici. Dracul în persoană? Atât de diabolic nici chiar el nu este. Ceauşescu? Cel mai detestat, cel mai urât, cel mai îngrozitor cuvânt ivit vreodată în vocabularul popoarelor lumii.

El era năpârca. Şi lângă el odioasa-i femelă şi puii ei de năpârcă. Ţaţa Leana, cum îi spunea tot omul atunci când nu se ferea, şi progeniturile. Mari genii şi autori şi ei, ca şi ilustrisimii lor părinţi. Impostori, beţivi, stricaţi până în măduvă.

De o ferocitate şi o mârşăvie fără seamăn. Pentru ei nu există pedeapsă născocită de omenire care să plătească înfiorătoarele chinuri şi orori la care au supus acest blând popor timp de 25 de ani, şi mai ales cele pe care slugile lor năimite le săvârşesc în aceste zile tragice, îngrozitoare, în aceste zile de Crăciun însângerat. Şi totuşi, primul liber şi fericit.

O fericire prea scump plătită. Pentru ei care huzureau în nemăsurate bogăţii şi îngrămădeau aurul şi veniturile ţării cu chin agonisite de popor în conturile secrete ale băncilor străine, în timp ce copiii noştri nu aveau alimente, nu aveau medicamente, nu aveau cărţi şi nici chiar cerneală.

Tremurau de frig şi învăţau până la epuizare poezii despre geniul şi bunătatea lui nemăsurată. Pentru toate aceste orori nu poate încăpea milă niciodată. Nu-i de mirare că tocmai aceşti sublimi copii au dat semnalul şi primul obol de sânge pentru care nu vom uita nicicând să le mulţumim îndeajuns. Dragii noştri copii, martiri de nici 15 ani, seceraţi de mercenari, nu vom înceta să vă plângem. Şi ce sunt soldaţii noştri de 19 şi 20 de ani care cad sub gloanţele aceloraşi nemernici dacă nu tot nişte copii. Glorie veşnică vouă copiii noştri eroi.

Cu ce a greşit acest popor în faţa istoriei, a Dumnezeului său? Cu nimic alta decât că nu a strivit la vreme năpârcile.

Dar tragicele zile vor trece. Tributul de sânge pe care l-a dat poporul are drept răscumpărare zilele libertăţii ce vor veni. Ale demnităţii neştirbite. Ale sentimentului că eşti om. Nu o rotiţă într-un mecanism infernal, nu o maşină de făcut sclavi în serie pentru un satrap, nu un vierme.

Aşa ne zice ea când ne vedea de la geamul maşinii ei blindate, bulucindu-ne la cozi, aşteptând la nesfârşit să ne dea un litru de lapte apos, un kilogram de oase sau o jumătate de pachet de unt rânced. Ca să ne sărute copiii în timpul „marilor sărbători” de la 7 ianuarie şi 26 ianuarie, din „ianuarie aniversar” cum spumegau poeţii lor de curte din neagra iarnă a istoriei noastre, îi ţineau în carantină şi-i dezinfectau. Pentru ea, care era buba pământului. Pentru ei, care erau puroiul lumii, ciuma istoriei, cangrena naţiunii.

Vor veni alt şi alt 7 ianuarie şi nu va mai fi ziua fiicei denaturate şi mamei născătoare de monştri, savantei de doi bani şi ţaţei politice, ci pur şi simplu cum a fost de secole şi cum va fi cât va dura ţara. Sfântu’ Ion. Iar după acea următoare sărbătoare a naţiei din călindar nu va mai fi 26 ianuarie, ziua nepreţuitului asasin, a dementului, a paranoicului, a călăului mult lăudat, cu pistolul în spate.

Autorului inept cu mai multe volume publicate în toate limbile pământului decât bagajul de cuvinte folosite în ele. Cuvinte scump plătite. Cuvinte cretine plătite cu milioane de dolari fiecare în parte stoarse din sudoarea poporului. Următoarea sărbătoare a neamului va fi de-a pururi 24 ianuarie, ziua Unirii.

Care, într-o aşa semnificativă apropiere, va aminti mereu românilor, ungurilor, nemţilor, sârbilor, lipovenilor, grecilor, evreilor şi tuturor celorlalţi care s-au născut şi trăiesc aici, care n-au plecat sau vor reveni aici, şi sigur vor reveni, că numai în unire, în unire şi neînfricare, au putut să zdrobească hidra, să-i taie unul câte unul capetele veninoase, sângeroase. Unirea din Marea Zi de la 22 Decembrie.

„Să ne trăieşti cât ţara, mult iubite şi stimate” strigau, făcând spume la gurile lor murdare, în toate şedinţele, adunările, sindrofiile, plenarele, sesiunile, congresele, „vizitile”, mitingurile, Leana, Nicu, Bobu, Dincă, Lică, şi toţi ceilalţi sceleraţi, agramaţi, lachei de lux, şi tot ei dictau şi cuvintele celorlalţi „antevorbitori”.

Căci ei, amărâţii, nu făceau decât să citească cu moartea în suflet ceea ce li se prescria, de către alţii. Şi să funcţioneze ca nişte automate de aplaudat.

Organele democraţiei ceauşiste acestea erau. Într-adevăr unice în felul lor, cum repeta el, cu neruşinare.

„Să ne trăieşti”. Ei bine, nu. Destul, năpârcă! Ţara a vrut să trăiască fără tine. Ţara a vrut ca tu să crăpi, în sfârşit. Iar ea să trăiască în veci, în libertate, în democraţie, în fericire. Pe tine te-a strivit cu călcâiul ei uriaş şi apoi s-a spălat îngreţoşată. Peste o generaţie amintirea ta odioasă se va spulbera în tenebrele istoriei din care te-ai zămislit. Ptiu!

(26 decembrie 1989)

Comments

comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.