Oameni… – Eugen BLAGA

De foarte multă vreme, după ştiinţa mea, de prin anii ’60, îmi amintesc, am auzit, pentru prima dată, expresia om de televiziune. De atunci aud despre diferite alte categorii de aşa-zişi oameni. Oameni… de toate felurile. Trimiterea, la acea vreme, era foarte precisă, unidirecţională şi viza un realizator al unor emisiuni de televiziune, oarecum diferite de cele curente. Asemănarea fizică a realizatorului cu vedeta cinematorafiei franceze din acel deceniu, Lino Ventura, a contribuit, cu siguranţă, la succesul de public.

De altfel, ca şi actorul francez, şi realizatorul nostru avea origini italiene. Mama sa imigrase pe meleagurile noastre pe la sfîrşitul secolului XIX, cum făcuseră o serie de italieni veniţi la noi pentru muncă, cum, din nefericire, facem noi acum. Dar în sens invers. Începuse, atunci, să se vorbească, din ce în ce mai des, de omul de televiziune Tudor Vornicu, pentru că despre el era vorba. După decesul survenit prematur în anul 1989, cei care au lucrat cu el au amplificat cu ştiinţă sau cu interes realizările maestrului, în cea mai mare parte pentru scopul meschin de a-şi amplifica propria valoare. Şi astăzi se vorbeşte despre celebrul om de televiziune Tudor Vornicu. Din el s-a născut o adevărată stirpe a realizatorilor de televiziune, mai ales a celor trecuţi spre vîrsta a treia, dar şi, paradoxal, a celor care, în vremea lui Tudor Vornicu, erau abia la vîrsta grădiniţei. Pentru a justifica decalajul cronologic, se invocă, de această dată, prezenţa spiritului vornician, dacă-mi daţi voie, care pluteşte, se pare, pe deasupra tuturor celor care intră în vreun studio de televiziune. De altfel, de cîţiva ani funcţionează, cu success îndoielnic, o şcoală de televiziune ce-i poartă numele.

Cu siguranţă, emisiunile maestrului erau mai interesante decît ale celorlalţi, adică ale celor care aveau certă valoare, dar se supuneau, cu obedienţă, cenzurii. Şi Tudor Vornicu o făcea, dar, din cîte se spune, el nu accepta uşor, el clevetea sau, poate, doar mima. Se opunea clevetind, dar, esenţialmente, se supunea cenzurii, pentru că nimeni, nici măcar el, nu se putea feri, nu putea ocoli restricţiile impuse de politica partidului în acest domeniu. Cenzura, prin aşa-zisa supervizare, nu era atît de agresivă, spun unii, ca amenzile şi restricţiile impuse astăzi de CNA.

Între timp, mai ales după ’89, odată cu preluarea infantilă, nedemnă, jignitoare, prin mimetism, a unei enorme cantităţi de expresii, ziceri, denominări, etichetări, formulări neromâneşti şi a multora asemenea, lista oamenilor de… s-a extins enorm. Aşa au apărut, alături de oamenii de televiziune, oamenii de fotbal, oamenii politici, oamenii de litere, oamenii de tenis, oamenii de afaceri, oamenii de showbiz, oamenii de…, de…

Care este, de fapt, semnificaţia adăugării la o anumită profesie-ocupaţie-meserie a substantivului om, construindu-se expresia om de…? Percepţia generală este categorică. Atribuind unui individ, din orice domeniu, apelativul de om de…, în mod categoric se face trimitere la un profesionist, la prestanţă profesională, la un reper al domeniului, la o piesă rară, la excepţie, la un model care trebuie-poate fi preluat de toţi cei care vor să facă performanţă (nu să performeze, cum sîntem zi de zi agresaţi). Expresia se mai referă şi la o anumită personificare a expertizei profesionale, la acel ceva ce trebuie multiplicat. Dar, cu siguranţă, toate cele de mai sus nu pot aparţine oricui, ci numai unor personalităţi singulare, care, în generozitatea lor, pot accepta, sau, mai rar, pot genera multiplicarea. Oamenii de… sînt unicate, sînt de-a dreptul tipare, sînt exigenţe la care profanii pot să se raporteze şi să-şi măsoare valoarea. Evident, dacă îndrăznesc.

Şi iată, sînt foarte mulţi, astăzi, cei care îndrăznesc. Chiar fără jenă. Nu contează pentru ei că nu au studii de specialitate, nu contează lipsa unei minime culturi generale, că despre cea profesională nu se pune problema, nu contează că au deficienţe de limbaj, nici că sînt la limita normalităţii psihice, cu greu mai putînd fi ascuns comportamentul schizoid sau isterico-agresiv. Contează doar că vor, cu tot dinadinsul, să fie pe sticlă, să fie văzuţi, să fie apoi remarcaţi pe stradă, că de admirat nu-i admiră nimeni. Mai contează că fac servicii mogulilor care-i plătesc. De regulă regeşte. Că li se permite orice, că amărîtul de agent de circulaţie este intimidat cînd vedeta, cum îşi spun, fără just temei, unii altora, încalcă regulile de circulaţie, că li se permite să jignească pe oricine, orice instituţie a statului care se opune, uneori, intereselor patronilor, că umilesc pe toţi colegii de breaslă care îndrăznesc să nu-i aprobe, şi multe, foarte multe altele asemenea. Mai este categoria aşa-ziselor piţipoance, viitori oameni de showbiz, fete venite de te miri unde, din ce colţ al ţării, în Bucureşti pentru a reuşi în viaţă. Pentru a deveni persoane publice sau oameni de televiziune, şi mai ales, pentru a deveni, după ce pun mîna pe vreo beizadea cu bani şi-i toarnă repede cîţiva copii, mame şi soţii, chipurile, devotate, uitînd, în fapt, numărul încercărilor anterioare. Visul oricărei asemenea gingaşe făpturi este de a ajunge asistenta vreunui capatos, sau a vreunui răzvan, sau a vreunui mihai, sau a indiferent cui, doar să poţi apărea pe sticlă, să te vadă naţiunea. Mai au apoi şi alte griji, cum ar fi mărimea buzelor şi a sînilor, înălţimea tocurilor, ţinutele cît mai sumare şi cît mai mobile, pentru a putea scăpa de ele, la nevoie, cît mai repede. Ce mai contează dicţia, cultura, un minim exerciţiu intelectual în mass-media, ce mai contează că doar cu eforturi maxime pot îngăima cîteva propoziţii simple, dacă prompterul are vreo defecţiune, ce mai contează că lehamitea ce se intaurează la privitori aruncă în gol ratingul. Nu mai contează nimic. Etapa următoare, superioară, spre care tinde piţipoanca autentică, este prezentarea vremii, adică specialist sau presupus om de ştiinţă. Pun mîna pe hartă arătînd Moldova pe litoral şi Maramureşul la graniţa cu Bulgaria. Confundă gradele Celsius cu gradaţia alcoolului, vîntul cu taifunul, arşiţa cu gerul, cu alte cuvinte, ascultînd, din eroare, prezentarea vremii, nu mai înţelegi nimic. Te uiţi în calendar scandalizat, suspicionîndu-te că, poate, ai dificultăţi de memorie, nemaiştiind pe ce lume te afli şi în ce anotimp te afli. Îşi mai doresc apoi să prezinte rubricele de sport, spunîndu-şi, la şuete, sportive. Aici este şi mai bine, pentru că, dacă ai şansa să iei un interviu unui fotbalist sau unui om de fotbal, poate fi el şi antrenor, preparator fizic, arbitru, magazioner la club, tăietor de gazon, comentator, etc., te-ai realizat. Şansa de a deveni mămică şi apoi autentic om de televiziune, creşte, cu atît mai repede cu cît numărul încercărilor creşte şi el.

Deprecierea continuă a termenului-expresiei om de…, dintr-o prea multă utilizare, banalizarea, aruncarea în derizoriu, asocierea cu o anumită ipostază ironic-batjocoritoare, demonetizarea şi demonizarea, prin neînţelegere, sînt pericole la care expresia, respectabilă iniţial, s-a expus. Cui îi mai pasă, oare, astăzi, de oamenii de orice? Fie ei de televiziune, de teatru, de…? Tinerii de astăzi, unii, preţuiesc cu totul altceva. Ce mai înseamnă oare pentru ei un profesionist?, ce mai înseamnă un om de televiziune, cînd ecranele de azi abundă, cum spuneam, în personaje, dacă nu dubioase, vulgare, manelizate, cel puţin suspectate de astfel de calităţi, oricum, nu de prea multă ştiinţă de carte. Rareori, poate, din greşeală, din neatenţie sau cine ştie de ce, mai scapă pe sticlă figuri atipice, fete, culmea, îmbrăcate [de necrezut!], brunete, care nu-şi arată public nurii, care, cred ele, au şi altceva de arătat în afară de şolduri, sîni, picioare, care ştiu să facă şi altceva cu mîinile decît să plimbe părul, evident, vopsit blond, de la stînga la dreapta şi invers, care ştiu unde este pe hartă Maramureşul şi care, pe lîngă televiziune, mai ştiu şi altceva. Alexandra, de la Antena1, cîntă, exprimîndu-se într-un gen nou, apoi produce cd-uri, concertează. Dar ce folos? Apariţia ei şi a celorlate, asemenea ei, sînt pe ducă. Pe nesimţite, ele sînt înlocuite. De cele pentru care se intervine, de cele care se oferă. La orice. Şi iată, încet-încet, şi în acest domeniu, oamenii de… autentici sînt pe ducă. Rămîn impostorii, non-valorile, exhibiţioniştii, maneliştii, persoane care acceptă orice, nicidecum oamenii de televiziune, de radio sau oamenii cu carte, cu morală, cu decenţă, cu respect de sine şi respect pentru public, oamenii de valoare. Şi atunci, ce vor mai înţelege tinerii, copiii noştri? În ce să mai creadă? Pentru ce să mai înveţe? Pentru ce să mai fie morali? – se întreabă ei.

Într-o epocă, în care, mai ales televiziunile, scot pe bandă clasamente, stabilesc ierarhii, acordă diplome şi premii, în competiţii fără regulamente şi fără jurii, prezenţa aşa-zişilor oameni de… a devenit omniprezentă, la fel ca şi transformarea unor mediocri, a unor necalificaţi, a unor oameni din cea mai vulgară zonă în categoria oamenilor de televiziune, a oamenilor de…, unii adăugîndu-şi la om de… şi atributul de persoană publică.

Şi ne întrebăm, din nou, ca de fiecare dată, de ce? Pînă cînd va mai continua degradarea sistematică a acestui popor? Pînă unde va mai coborî educaţia? Cît de jos se va prăbuşi morala? Ce se va întîmpla, peste ani, cu generaţiile ce vor urma? Care vor fi valorile ce vor mai fi preţuite peste ani?
Şi ne vom mai întreba de multe, de foarte multe altele.

Comments

comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.