Punctul pe Y: Partidul care nu mai este… – Octavian ANDRONIC
Florinel Dumitrescu este senator de Teleorman. Probabil că aceasta este prima şi ultima ştire care îl are ca subiect: faptul că a părăsit partidul prin care a ajuns în Senat şi s-a înscris în PSD. Cu el, jumătate dintre parlamentarii pe care i-a obţinut partidul lui Dan Diaconescu au abandonat formaţiunea-mamă. Cu 60 de senatori şi deputaţi PPDD-ul apărea ca un partid care va avea un cuvânt de spus în actualul exerciţiu legislativ. Nu contează că niciunul dintre ei nu a câştigat vreun colegiu şi că toţi s-au calificat prin mecanismul redistribuirii- mai puţin şeful partidului, care a avut orgoliul nejustificat de a se bate chiar cu liderul alianţei câştigătoare – important este că se aflau acolo şi puteau să influenţeze decizii importante. Din păcate, singurul cuvânt pe care l-au spus până acum a fost „pas”, ca la pocker, iar trendul este crescător: dacă în mai puţin de un an partidul a pierdut jumătate dintre efectivele sale parlamentare, ce a rămas nu va rezista mai mult de jumătate din timpul necesar epuizării precedente.
Cum se explică acest fenomem? Foarte simplu: parlamentarii PPDD nu au avut şi nu au în spate un partid. Ei sunt emanaţiile unei ficţiuni, bazate pe conjunctură şi stare de spirit. Ieşirea – definitivă- din peisaj a PRM-ului, rămas şi fără Vadim, a lăsat o unică opţiune pentru electoratul radical: partidul-televizor al lui Dan Diaconescu. Acesta s-a coagulat în jurul emisiunilor-fluviu care deveniseră o trambulină a celor mai ciudate şi excentrice figuri şi idei. Populismul dezlănţuit al viitorului lider a transmis în electorat speranţe nesusţinute nici de logică şi nici de bun simţ. Principalii beneficiari ai acestui discurs au fost o serie de personaje oportuniste care au intuit foloasele pe care le-ar fi putut trage de pe urma unei înregimentări lipsite de condiţii şi de riscuri. Majoritatea viitorilor parlamentari şi-au cumpărat locurile la taraba deschisă de marele inamic al ciocoilor care mergea la întruniri electorale cu Rolls Royce-ul plebeu. Până la un punct a fost urmat modelul PRM, deasemenea partid fără doctrină şi fără structuri organizatorice, grupat în jurul unui lider gălăgios. Doar că PRM-ului i-a trebui ceva mai mult timp ca să aducă în faţa electoratului şi un nucleu de reprezentanţi cu relativă personalitate, deşi această calitate le-a fost celor mai mulţi fatală, în confruntarea cu ego-ul imens al preşedintelui.
Dan Diaconescu nu are nici unul dintre atu-urile lui Vadim: cultură, personalitate, îndrăzneală vecină cu sinuciderea (politică). El este un mărunt profitor, specializat în aranjamente şi compromisuri din care să-şi tragă beneficiile din care şi-a compus existanţa de anti-ciocoi cu ştaif.
Nu are nici măcar autoritatea şi forţa cu care Vadim îşi stăpânea gaşca politică. Lipsit de instrumentul său de lucru – o televiziune la care să peroreze non-stop – se scufundă treptat în indiferenţă şi uitare. Iar partidul său îşi consumă alert, prin înjumătăţiri periodice existenţa efemeră.