Răspunderea penală a membrilor Guvernului – Corneliu TURIANU

Responsabilitatea ministerială este considerată, încă din secolul trecut, una dintre bazele sistemului nostru constituţional. O întâlnim, mai întâi, în Regulamentul organic (1831), în Proclamaţia din martie 1848 a Partidei naţionale din Moldova şi Muntenia şi în Proiectul de Constituţie a Principatelor Unite ale României din 1859. Principiul responsabilităţii ministeriale mai este, apoi, proclamat de Constituţia din 1866, ca şi de Constituţia din 1923, care mai stabileşte că „Legea responsabilităţii ministeriale determină cazurile de răspundere şi pedepsele miniştrilor”, fiind evident că acest text s-a pus de acord cu prevederile legii responsabilităţii ministeriale din 1879, care cuprinde infracţiunile speciale grupate în „crime” şi „delicte”, precum şi pedepsele ce se aplică după gravitatea lor.

În ceea ce priveşte răspunderea membrilor Guvernului, Constituţia revizuită în anul 2003 statuează în art.109: „Guvernul răspunde politic numai în faţa Parlamentului pentru întreaga sa activitate” (alin.1); „Numai Camera Deputaţilor, Senatului şi Preşedintele României au dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor. Dacă s-a cerut urmărirea penală, Preşedintele României poate dispune suspendarea acestora din funcţie. Trimiterea în judecată a unui membru al Guvernului atrage suspendarea lui din funcţie. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie” (alin.2); „Cazurile de răspundere şi pedepsele aplicabile membrilor Guvernului sunt reglementate printr-o lege privind responsabilitatea ministerială” (alin.3). O atare lege a fost adoptată abia în 1999, după ce a fost „moşită” vreo 8 ani. Este vorba de Legea nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerială, republicată de două ori, ultima oară în 2007. Intră sub incidenţa acestei legi, se precizează în art.7, faptele săvârşite de membrii Guvernului în exerciţiul funcţiei lor şi care, potrivit legii penale, constituie infracţiuni.

Clarificarea de principiu a răspunderii pe care o poartă miniştrii se impune de la sine, căci, să nu uităm, ministrul nu este decât un slujbaş al poporului, lipsit de privilegii. Asta în teorie, fiindcă în practică lucrurile stau un pic altfel, şi miniştrii continuă să-şi închipuie – cel puţin unii dintre ei – că sunt persoane sacrosancte, ce plutesc deasupra muritorilor de rând. Numai că legea fundamentală a ţării stabileşte în seama miniştrilor trei rânduri de răspunderi precis delimitate.

Prima dintre acestea este cea politică şi ea se materializează în întrebările şi interpelările ce le pot fi adresate în Parlament şi, în aceeaşi zonă, se înscrie şi faimoasa moţiune de cenzură cu care cât de cât am început să ne familiarizăm. Există apoi răspunderea civilă pentru daunele aduse cetăţenilor prin acte sau fapte contrare legilor în vigoare. În acest context, cetăţenii pot face uz de instituţia contenciosului administrativ. Am lăsat anume la urmă veritabilul măr al discordiei: răspunderea penală.

Argumentul că toate infracţiunile ce ar putea fi săvârşite de un ministru se găsesc în Codul penal şi că ar întruni elementele constitutive ale abuzului în serviciu constituie o nepermisă şi condamnabilă simplificare. Este clar că ministrul răspunde, ca orice cetăţean al României, de orice faptă incriminată în legea penală. Şi asta pentru bunul motiv că, potrivit Constituţiei, „nimeni nu este mai presus de lege” şi nici un fel de privilegii nu pot fi îngăduite. Ar fi absurd şi ridicol totodată să ne imaginăm că luarea de mită, traficul de influenţă, primirea de foloase necuvenite etc. ar putea rămâne nepedepsite.

Legea responsabilităţii ministeriale nu face decât să extindă aria incriminărilor, definind infracţiuni specifice acestei funcţii.
Aşadar, legea specială (cea privind responsabilitatea ministerială) are menirea de a incrimina acele fapte penale ce pot fi săvârşite numai şi numai de un ministru în exerciţiul funcţiei sale. Pentru celelalte infracţiuni ce ar putea fi comise de un ministru în afara exerciţiului funcţiei sale, într-adevăr, este suficientă recurgerea la legea penală şi instanţele ordinare.

Potrivit art.8 din legea menţionată: „Constituie infracţiuni şi se pedepsesc cu închisoare de la 2 la 12 ani următoarele faptele săvârşite de membrii Guvernului în exerciţiul funcţiei lor: a) împiedicarea, prin ameninţare, violenţă, ori prin folosirea de mijloace frauduloase, a exercitării cu bună credinţă a drepturilor şi libertăţilor vreunui cetăţean; b) prezentarea, cu rea-credinţă, de date inexacte Parlamentului sau Preşedintelui României cu privire la activitatea Guvernului sau a unui minister, pentru a ascunde săvârşirea unor fapte de natură să aducă atingere intereselor statului” (alin.1). „Constituie, de asemenea, infracţiuni şi se pedepsesc cu închisoare de la 6 luni la 3 ani următoarele fapte săvârşite de către un membru al Guvernului: a) refuzul nejustificat de a prezenta Camerei Deputaţilor, Senatului sau comisiilor permanente ale acestora… informaţiile şi documentele cerute de acestea în cadrul activităţii de informare a Parlamentului de către membrii Guvernului, potrivit art.111 alin.1 din Constituţia României, republicată; b) emiterea de ordine normative sau instrucţiuni cu caracter discriminatoriu pe temei de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, vârstă, sex sau orientare sexuală, apartenenţă politică, avere sau origine socială, de natură să aducă atingere drepturilor omului” (alin.2). „Tentativa faptelor prevăzute la alin.1 se pedepseşte” (alin.3).

Aşadar, legea specială, adică legea responsabilităţii ministeriale, este chemată să incrimineze acele fapte cu caracter penal care pot fi săvârşite numai şi numai de un ministru în exercitarea funcţiei sale! Pentru celelalte infracţiuni ce ar putea fi comise de un ministru în afara exerciţiului funcţiilor sale, într-adevăr, este suficientă trimiterea la legea penală şi instanţele ordinare.

Potrivit art.9 din aceeaşi lege: „În cazul săvârşirii de către membrii Guvernului a unor infracţiuni în exerciţiul funcţiei lor, altele decât cele prevăzute la art.8, se aplică pedeapsa prevăzută de legea penală pentru acele infracţiuni”.

Aşadar, ministrul nu se poate sub nici un motiv sustrage legii penale ordinare în cazul în care săvârşeşte infracţiuni prevăzute de Codul penal. Şi asta pentru că, potrivit Constituţiei, „nimeni nu este mai presus de lege” şi nici un fel de privilegii nu pot fi îngăduite. Ar fi absurd şi ridicol totodată să ne imaginăm că luarea de mită, traficul de influenţă, primirea de foloase necuvenite etc. ar putea rămâne nepedepsite. Legea responsabilităţii ministeriale nu face decât să extindă aria incriminărilor, definind infracţiuni specifice acestei funcţii.

Comments

comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.