România, în incapacitate de a edifica încrederea

Dacă am dori să navigăm în abisurile mitologice, am putea porni de la G. Călinescu. Acesta, în uriașa sa operă, Istoria literaturii române de la origini până în prezent (1941), indică patru mituri fondatoare ale spiritualității românești. Traian și Dochia, Meșterul Manole, Miorița și Sburătorul. Adică mitul genezei românității, mitul creației, mitul morții cosmicizate și mitul erotismului.
Pe de altă parte, am putea, în spiritul actualei epoci, caracterizat prin demitizare, spirit care începe să se manifeste încă din secolul al XIX-lea, să ne aplecăm asupra epicii faimoasei” Meșterul Manole”. Acolo,” nouă meșteri mari/și Manole zece/care-i și întrece” încheie un pact, o înțelegere, un contract, o alianță în vederea atingerii unui scop: edificarea (creația) mânăstirii.
Și, ce se întâmplă? Cei nouă trădează, își încalcă cuvântul dat, înlocuiesc în acest fel hazardul cu dirijarea realității. În terminologia actuală, laică, demitizată, vorbim aici despre trădare, despre minciună, despre crimă cu premeditare.
Așadar, dacă am rămâne în grila mitologică, am putea spune că matricea noastră ontologică și morală ca neam este marcată de absența genei încrederii. Un fel de handicap.
Dar logica mitologică nu are o aplicație concretă în viața reală. Mitologia este o țesătură simbolică, poetică, metafizică, ce nu se regăsește neapărat întocmai în contingent.
Și apoi. Trăim într-o epocă a demitizării, dar și a consolidării noilor grile morale. Și apar pe lume concepte precum contractualism, apoi, etică aplicată (etica afacerilor, etica comunicării publice, etica comunicării politice). Trăim în virtutea a tot felul de contracte prin care avem obligații și drepturi. Fiecare individ este prea plin de obligaţii şi de drepturi. Alianțele internaționale, organizațiile internaționale de orice profil sunt consfințite prin tratate, adică prin contracte. La fel, alianțele politice. Respectarea acestor tratate înseamnă comportamentul în conformitate cu o grilă etică, ce poate fi redusă la un singur element: respectarea cuvântului dat. Din acest punct începe edificarea încrederii.
O alianţă politică într-un stat înseamnă contractul încheiat (deci asumarea încrederii între parteneri) între cel puțin două entități. Aceste două entități (politice/ideologice/doctrinare), după ce au ajuns la un teren comun al principiilor, al strategiilor, al tacticilor și al acțiunilor, au încredere una în alta. În spatele lor se află grupuri de structuri subordonate, grupuri de cetățeni votanți care, la rândul lor încep să aibă încredere unele în altele. În acest fel se construiește ceva ce sociologii și politologii contemporani numesc capital social, adică solidaritate între segmentele care compun o societate, o agregare a intereselor lor sectoriale și individuale, a aspirațiilor lor într-un ansamblu dacă nu armonios, cel puțin, neconflictual.
Așadar, armonia (în idei, interese, comportamente) dintre grupurile sociale se edifică de la vârf în jos, de la entitățile care le reprezintă, adică de la liderii politici.
Ce s-a întâmplat cu alianțele politice încheiate în România din 1990 până azi?
Mai întâi, CDR a avut în componența ei un pompier de serviciu (acela care provoacă incendiul, ca să aibă ce să stingă): PD. Alianța DA a fost binecuvântată cu același pompier de serviciu: PD, devenit apoi PDL. Alianța PDL-PSD (guvernul Boc) nu poate fi numită alianță. A fost un aranjament dezgustător. Prin această malversațiune (gurile rele îl dau ca sigur drept artizan al acestei manevre pe socrul d-sale domnului Victor Ponta), PSD a eliminat șansa însănătoșirii politicii românești din rațiuni care, mai mult ca sigur, nu au avut nici o legătură cu bunăstarea acestui popor. Dacă PDL ar fi fost obligat să guverneze fără PSD, PDL ar fi fost forțat să recurgă la exercițiul democratic esențial: dialogul-negocierea. În acel moment, fără așa-zisul ajutor din partea PSD, PDL era obligat să aleagă. Ori își negocia fiecare mișcare, ori părăsea scena. I s-a luat această șansă și atunci, PDL s-a aflat în poziția de a dicta. De a decreta că un text cacofonoic care nu se mai termina, este perfect armonios și concis. Ceea ce a făcut cu mare plăcere.
Și s-a născut USL. Peste 60% din electoratul român a fost cucerit de doi lideri carismatici, școliți, politicoși, respectuoși, construind în discursurile lor poziții etice și patriotice. Alți Petre Roman, așa cum părea el că este în anul 1990.
Apoi, fiecare în felul lui, a început să-și dea arama pe față. Mai întâi, nu au știut și nu au vrut, au evitat cu falsă eleganță, lansând piste sterile de discuție și de așa-zisă acțiune, să gestioneze incongruența politică în care România a fost aruncată începând cu toamna anului 2012. Incongruență care evoluează către absurd care se tot dezvoltă, așa cum un cancer evoluează către metastaze.
Nu au vrut să stabilească o strategie de guvernare coordonată cu o strategie parlamentară. De doi ani de zile, avem un Parlament într-o continuă adormire. Legi fundamentale, precum Codul Muncii sau Legea Învățământului sunt lăsate în aceeași ordine de idei antiromânească.
Și, pentru că au evitat adevăratele, gravele, esențialele probleme care decurg una din alta (semn de maximă lașitate ascunsă sub falsele aparențe ale așa-zisei politici), au inventat false probleme, false orgolii, mize inexistente, iar unii au împrumutat cu ușurință și cu succes, având oarece talent, nivele retorice maidaneze de la predecesorii lor.
Nu au încredere unul în celălalt, pentru că nu pot. Și nu pot, pentru că nu cred în nimic. Ambii se fac în egală măsură vinovați de înaltă trădare a așteptărilor electoratului.
Să-i examinăm rând pe rând. Să începem cu așa-zisele strategii liberale. Adică, cu purismul ideologic. (Acest așa-zis purism, cu cât se aplică la lucruri care nu au nici o legătură cu vreo ideologie, înseamnă talibanism). Ce conotație de stânga sau de dreapta poate să aibă Codul Rutier? Care este marea problemă a păsuirii în conformitate cu criterii clar stabilite a unor datornici la bancă, în condițiile în care criza mondială a fost declanșată exact de dezmățul creditărilor pentru persoane neeligibile? De ce PNL are probleme cu reașezarea instituțională a STS? De ce PNL are o atât de jalnică rezervă de cadre (din perspectiva competenței profesionale), aspect vizibil cu ochiul liber încă din mandatul Tăriceanu?
În fine. Recenta agitație retorică țâfnoasă și ulcerată a prezidențiabilului Crin Antonescu, ne indică următoarele simptome. Este impulsiv. Este orgolios. Își translează idiosincraziile personale (care nu interesează pe nimeni) în retorici sofistice politice. Jignește fără alegere, adică își jignește partenerii. Își estompează eventualul calcul rațional (admițând că acesta există), de dragul unei ziceri expresive. Este plezirist. Are lacune manageriale. Pentru că are idiosincrazii, nu este capabil să observe ceea ce poate vedea oricine, că randamentul cel mai bun al d-sale domnului Mircea Geoană pentru țara aceasta nu este nicăieri altundeva, decât în diplomație. Zvonistica spune că se pregătește de o intervenție chirurgicală delicată de schimbare a sexului politic: adică, de trecerea de la grupul european liberal, la grupul popular…
Mulțumim frumos. Am mai văzut toate aceste izmeneli. Pentru noi, d-sa domnul Crin Antonescu nu mai îndeplinește criteriile portretului prezidențiabilului.
În această funcție înaltă, România nu mai are nevoie (nu a avut niciodată) nici de jucători, nici de aventurieri, nici de jucători de poker la cacealma, nici de guralivi ci, pur și simplu, are nevoie de oameni de stat cu adevărat fideli acestui popor. Și, dacă se poate și cu competență politică, diplomatică și etică.
De partea cealaltă. D-sa domnul Victor Ponta a avut și are mișcări manageriale, politice și retorice care compun ceea ce psihologii numesc comportament disimulat. Este foarte atent la propria imagine. Vrea să dea bine, dacă se poate și în fața UE și în fața SUA și în fața oricui altcuiva și în fața românilor, în același timp. Este prototipul elevului cuminte, lăudat de toți profesorii. Acest triumf total de imagine nu este posibil însă, decât prin șmecherii ieftine, prin mici tertipuri, toate, cu efect limitat, câtă vreme interesele UE/SUA și ale cetățenilor români sunt divergente din vara anului 2012 încoace. Nu a jucat cinstit – mai ales în planul comunicării publice realizată de terți (recte, postul de televiziune RTV) – cu partenerul său. Este la fel de plezirist ca și acela. Și tot atât de orgolios. Numai că, beneficiind de învățăturile cuplului Iliescu-Năstase, îl maschează mai abil. Planează asupra sa marea bănuială că, respectuos cum pare a fi din fire, este sub papucul d-sale domnului socrul său, despre care nu știm multe lucruri consistente. Nici d-sa domnul Victor Ponta nu se califică pentru grila prezidențiabilului. Cu atât mai puțin, sperietoarea de dată recentă, numită USD, recte, d-sa domnul Sorin Oprescu. Acesta este cel dintâi primar adevărat al Bucureștiului după ce, din 1990 până la el, am conviețuit cu tot felul de comedieni, așa că nici d-sa nu are profilul prezidențiabilului.
Acestea fiind spuse, un potențial cititor ne-ar putea întreba: bine, bine, dar atunci, cine? Răspunsul nostru este aiuritor, doar aparent. D-sa domnul Adrian Năstase. Sau, dacă preferați, mai puțin derutant. D-sa domnul Emil Constantinescu.
Așadar, ne aflăm într-o incapacitate remanentă și evolutivă de edificare a încrederii. Cei care formează vârfurile societății (pe care nimeni alta decât societatea i-a făcut vârfuri) sunt incapabili să-și respecte contractele. Probabil, întocmai ca și legislația, acele contracte lasă locuri de interpretări, adică de așa zisă creativitate combinatorie. O lege/un contract care lasă asemenea spărturi în năvod, nu sunt contracte/legi. Sunt o aparență legală/morală, în spatele căreia orice trădare devine justificabilă.
Numai că, nimic nu poate justifica vreodată trădarea așteptărilor unei societăți aproape întregi.

C.F. POPESCU

Comments

comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.