Siderat de România: Cum ne batem joc de visurile altora – George LUCIAN
Editorialul din această seară porneşte de la o superbă remarcă a marelui Ţuţea, de la naşterea căruia se împlinesc 111 de ani.” UN tâmpit mai mare ca mine nu există. Să faci treisprezece ani de temniţă pentru un popor de idioţi. De asta numai eu am fost în stare!”, spunea maestrul la puţin timp după alegerile “libere” din 1990. Vorbe pline de năduf care, reamintite în aceste timpuri ale modernităţii, sunt tot mai actuale.
Se spune că poporul care nu învaţă din propriile greşeli e condamnat să repete, precum Sisif, momentele, erorile comise. E vreo diferenţă între ce se petrecea în acele zile ale lui mai 1990 şi vremurile actuale? Dacă Petre Ţuţea ar mai fi apucat să trăiască măcar un deceniu, până la începuturile noului mileniu ar fi constatat că a emis ceea ce noi numim un truism. Ca şi în 1990, dar cu precădere la următoarele momente electorale, poporul român a demonstrat că în loc să arate că a evoluat din maimuţe, regresează. Arătând o tendinţă masochistă, o plăcere demnă de cei mai sadici indivizi de pe planetă de a retrăi mereu aceleaşi situaţii.
Comportamentul poporului român e unul asemănător, cerem scuze dacă jignim, oamenilor aflaţi în sevraj şi care îşi injectează permanent o soluţie de disoluţie a gândurilor şi logicii acţiunilor proprii. Altfel, nu putem, explica atitudinea pe care o adoptă în momente cheie ale existenţei. Iar momentul injectării se petrece, coincidenţă sau nu, în perioada premergătoare votului. Că după aia, treziţi din starea de beatitudine contemplativă, încep să regrete ceea ce au făcut, e precum frecţia la picior de lemn. Degeaba mai plâng, degeaba îşi smulg părul din cap jurându-şi că nu mai repetă greşeala. Ţuţea a prevăzut încă din 1990 urmarea: sunt prea mulţi tâmpiţi care vor şi uita în preajma alegerilor de greşelile făcute.
Ca marele maestru a fost şi Silviu Brucan. Domnia sa a fost mai blând în afirmaţii. Spunea că vor trebui câteva decenii pentru ca România să îşi revină şi să o ia pe drumul bun, evitând să spună că timpul necesar redirecţionării spre luminiţa de la capătul tunelului este dublu faţă de previziune.
Trista întrebare care se naşte în mintea celor care mai gândesc: Nu suntem oare în postura lui Don Quixote şi a luptei sale, imaginare, cu morile de vânt? Dacă ajungeţi si domniile voastre la aceeaşi concluzie, descoperiţi cine sunt uriaşii. Veţi avea parte de nişte surprize. Neplăcute…