Siderat de ROMÂNIA: Educaţia, între indiferenţă, prostie şi ipocrizie – George LUCIAN
Ne-am dus în cap, fraţilor! Pentru a opta oară consecutiv, de când s-a dat liber la educaţia de tip Bologna, sau, pentru cei mai cârcotaşi dintre voi, din 1990 încoace. Educaţia românească a fost bătută, siluită şi aruncată din nou la groapa de gunoi a societăţii româneşti. După ce ani la rând, indiferent de orânduirea politică, elevii au fost cobaii unor experimente abrambureşti, iată că, în plin secol XXI, unul în care occidentalii privesc cu încredere spre viitor, România o ia precum racul şi culege roadele amatorismului cu care a fost privită problema ştiinţei, cunoaşterii şi a celorlalte sectoare conexe.
Indiferenţă. Prostie. Ipocrizie.
Poate multora dintre noi, ultimii doi termeni scrişi mai sus li se pot părea identici. La prima vedere… Pentru că, ăsta e adevărul, poţi să fii prost, dar să insişti în a nu recunoaşte starea ta de spirit, dar să arăţi totodată cu degetul către vecini, da, asta e marea ipocrizie. Iar în educaţia autohtonă, în ultima perioadă, cam aşa s-au desfăşurat lucrurile. Trebuie să acceptăm nivelul mediocru la care s-a ajuns. Cu interese politice la mijloc, cu mulţi nostalgici după depăşirile de plan, cu zecile de fabrici de diplome apărute precum ciupercile după ploaie şi culminând cu produsele acestora: farseurii şi pseudospecialiştii din diversele sectoare ale economiei româneşti, aceia care niciodată nu vor fi pregătiţi să iasă în câmpul muncii, dar care vor avea pretenţii de a fi consideraţi mari doctori si plătiţi ca atare.
Încet şi sigur, încurajaţi şi de către părinţii inconştienţi de valoarea reală a progeniturilor, tinerii din ziua de astăzi uită de faptul că şcoala trebuie să fie o etapă de pregătire pentru marea aventură a vieţii. Nu trebuie să dăm în profesori, să îi acuzăm că nu îşi fac treaba. Nu e neapărat vina lor. Căci, dacă am privi obiectiv faptele, cum să mai predai la o sală de clasă plină de indivizi obişnuiţi de acasă că totul li se cuvine şi că în faţa lor toţi ceilalţi trebuie să ia poziţie de drepţi? A cui e vina, a şcolii, sau a educaţiei oferite de părinţi?
Priveam siderat la scenele de la Bolintineanu, la figurile aproape tumefiate de nervi ale unor indivizi, cică părinţi, puşi pe harţă cu organele de ordine. Şi mi-am pus următoarea întrebare: Cum poate să fie crezut un astfel de cetăţean că nu a dat mită, nu a făcut nimic ilegal, atât timp cât el nu respectă ordinea socială? Treaba pute de la o poştă. Lipsa de civilizaţie, a bunului simţ, doar două elemente ce lipsesc celor care cred că odraslele lor nu au călcat strâmb, fapte ce aruncă şi mai mult vina pe amărâţii ăia dornici să treacă examenul vieţii. Peste toate se adaugă evident şi amatorismul politicienilor puşi să gestioneze, de sus, întregul proces educaţional. Şi, din păcate, conform celebrului proverb românesc, deşi problema e acolo, sus, la vârf, totul se curăţă de jos, de la coadă.
Ca să îl parafrazăm pe marele Creangă: apăi, asta-i treabă?