Siderat de România: Generația făr' de viitor
Una din marile provocări ale societății contemporane românești, mereu subiect de discuții și numeroase analize în campaniile electorale, o reprezintă şomajul în rândul tinerilor. Mai ales în cazul absolvenților de filieră teoretică de pe toate eșaloanele sistemului universitar. Căci aici e durerea cea mare, mai ales că mulți dintre cei care au absolvit ciclul liceal s-au și băgat cu capul înainte la a urma o facultate care e cool cu numele și cam atât.
Trebuie să fim realiști și să acceptăm realitatea așa cum e ea. Cifra de școlarizare actuală nu mai e corelată, ca pe vremuri, cu cererea de piața muncii. În plus, românului, după revoluție a cam început să îi pută rău munca și a luat-o la lălăit aiurea-n tramvai cu largul concurs al liderilor sociali care atât au așteptat în perfidul lor joc de îndobitocire și subjugare a populației. Brusc, toți românii, mai răsăriți până la implementarea sistemului Bologna în 2005, urmați apoi de toți analfabeții posibili care au trecut bacul așa cum trece gâsca balta, au intrat în rândul studenților. A devenit o modă să fii student. Mai ales la drept, jurnalism, psihologie, ori științe politice. Adică orice domeniu care nu implică (așa crede pleava studențească) prea multă gândire și evident multă matematică, fizică, ori chimie. Dacă s-ar face un sondaj prin căminele studențești, mai ales prin cele ale instituțiilor private de învățământ superior din România, ați rămâne cu un gust amar cu privire la nivelul intelectual al celor înregimentați de aceste citadele de cultivare superioară.
Nu vreau să dau exemple și nici nu o voi face vreodată. Ceea ce vreau să evidențiez este falsa idee de învățământ superior privat de pe plaiurile mioritice. Dacă în Occident, alternativa sistemul public de educație presupune muncă, muncă și iar muncă, dublată de cercetare științifică de valoare, finanțate ambele din taxele studenților, sponsorizări etc (să mai amintim de faptul că un profesor de acolo își permite deplasări în lume la tot felul de congrese și întruniri de profil iar accesul studenților este unul trecut rareori prin filtrul banilor, sumele plătite de acești ridicându-le la niște valori prohibitive pentru orice muritor pleșcar de rând, cât mai ales prin prisma a ceea ce aspirantul are în cap, valoarea ideilor, acordându-se acestuia burse de studiu în cazul imposibilității susținerii proprii?). Filosofia acestor instituții se axează pe acordarea de sprijin logistic și informațional pentru cel care dă un ban în plus pentru a avea parte de învățământ de calitate. Asta în vest…
Revenind pe plaiurile mioritice, educația la privat e echivalentă cu o afacere de familie, în care profesorii sunt adeseori asemuiți cu niște sclavi pe plantația unor șmecheri care, vorba cântecului,” s-au culcat normali și s-au trezit bazați”. Pentru a face totul cât mai profitabil, spre deosebire de Occident, în spațiul carpato-danubiano-pontic se aplică principiul clasic comunist:” clientul nostru, stăpânul nostru!”. Cei care încearcă să fluiere în biserică în timpul ritualului sunt încet și sigur eliminați. În sistemul educațional privat românesc, nu calitatea primează, ci mai ales cantitatea. Cu cât se duce faima că la o anume universitate privată examenele se trec extrem de ușor, cu atât puhoiul de aspiranți la titlul de licențiat este mai mare.
Poate la acest capitol ar trebui să se gândească diriguitorii educației naționale: impunerea ca toate titlurile de licențiat și masterat să fie date de un Consiliu Național asemănător celui pentru acordarea gradelor de doctor. Doar așa, doamnelor și domnilor, putem vorbi de o anihilare a hidrei care distruge încet și sigur învățământul românesc. Greu de pus în practică, atât timp cât mulți dintre cei care gestionează destinele a sute de mii de tineri oferindu-le iluzia unei false reușite în viață, se află pe statele de plată ale facultăţilor private, cu onorarii generoase evident.
Și atunci să ne mai mire statisticile ce se tot dau publicității în ultima perioadă? Să ne mai mire de ce piața muncii geme la capitolul cerere de tot felul de mici dumnezei care vor, pentru că așa au fost educați încă de acasă dar cu precădere în școlile private urmate, salarii babane pentru program de lucru de gravide? În timp ce oferta este cu totul alta, angajatorii cătând meseriași și specialiști în diverse activități ce pun accent mai mult pe partea aplicativă decât pe cea teoretică.
Până una alta, luați aminte la informațiile din finalul acestei analize, o statistică realizată de un distins profesor universitar, preşedinte al Asociaţiei pentru educaţie si cercetare EDU CER din România, Ștefan Vlaston. Citiți, analizați și decideți voi dacă are sau nu dreptate. Eu, unul, sunt de partea lui.
” Cifrele de şcolarizare aprobate de guvern păstrează erorile din anii trecuţi. 50% dintre locuri sunt alocate filierei teoretice, 10% celei vocaţionale şi 40% filierei tehnologice. Din păcate, şi aceste 40% se realizează doar în proporţie de 25-30%, pentru ca abandonul şcolar aici se regăseşte în primul rând. Comparând cu piaţa muncii, în ofertele săptămânale ale ANOFM, găsim circa 75-80% din joburi care se adresează meseriaşilor şi muncitorilor de medie sau înaltă calificare, proveniţi din şcoli profesionale (inexistente), nu din filiere teoretice sau vocaţionale. Aceasta este ilustrarea prăpastiei dintre piaţa muncii şi formarea profesională. Piaţa muncii cere 80% muncitori şi meseriaşi, şcoala oferă ZERO. Cu efect devastator asupra competitivităţii şi atractivităţii economiei româneşti. Şcoala profesională repusă în drepturi de Legea Educaţiei Naţionale funcţionează într-un cvasi anonimat, fără promovare agresivă din partea Ministerului Educaţiei, fără avantaje acordate agenţilor economici care contribuie la formarea forţei de muncă. Nu se anunţă cifra elevilor înscrişi, faptul că beneficiază de bursă de şcolarizare, de posibilă angajare după terminarea şcolii chiar la agenţii economici la care au făcut instruirea practică.” ( materialul integral îl puteți citi AICI)
