Siderat de România: Salutări din Comuna Primitivă! – George LUCIAN
Nu ştiu alţii cum sunt şi cum gândesc. Însă când o comit la rându-mi nu pot să nu constat amărăciunea care mă cuprinde urmărind activitatea din grotescul coteţ al politicii româneşti. (cocină, după cum i se mai spune prin unele zone ăla ţării). Fie că vorbim de stânga, ori de dreapta, ori de traseiştii ce îşi schimbă cameleonic nuanţa carnetului de partid, niciuna, dar absolut niciuna din categoriile amintite anterior nu a făcut ceva benefic pentru îndreptarea lucrurilor, fapt ce ar fi trimis micul stat din Balcani pe făgaşul normalităţii.
De aproape 24 de ani, România se zbate în comă indiferenţei şi ignoranţei, aruncată fiind de chiar proprii copii, cei ce ar fi trebuit să aibă grijă de ea şi să îi fie pavăză în drumul existenţei sale. Cu largul concurs al autorităţilor, prea ocupate să îşi rezolve interesele personale şi asociind tot ce mai funcţiona normal între graniţe cu: „N-avem nevoie de aşa ceva!”, marea parte a mult iubitului popor român a dat-o în boală lui Calache, chefuind şi dănţuind precum diavolii lui Scaraoţchi, uitând că trebuie să mai şi muncească, trebuie să se mai şi cultive intelectual şi abia apoi să mai şi petreacă.
Din nefericire Şcoala vieţii bate Şcoala normalităţii. Mai în glumă, mai în serios, cursurile obişnuite de geografie, istorie şi limba şi literatura română ar trebui înlocuite cu ore pe teme legate de cocălărism şi piţiponceală, tinerii apreciind şi lecţii despre cum să faci un milion de euro fără să ai carte, frate! De-a rasu’-plansu’! Însă este realitatea cruntă din educaţie, românii ajungând să sufle în ceafa americanilor, cei pe care îi acuzau până nu demult de prostie şi de ipocrizie.
Să lăsăm educaţia şi să analizăm harta economică a României, aia pentru care mulţi dintre potentaţii zilei au încasat câte un trei la ora de geografie neştiind să aprecieze corect dispunerea centrelor de colectare a sfeclei de zahăr. Ce a mai rămas din ea? Să redenumim harta respectivă ca fiind a centrelor comerciale şi a mallurilor? Cred că ar fi o idee mai bună: ar lua cu toţii, ei amintiţi anterior, numai note de 10…
În atare condiţii, cum să mai vrei să mai lupţi pentru bunăstarea ţării când vezi licenţiaţii în ale Şcolii vieţii cum dau lecţii de tupeu nesimţit celorlalte categorii, iar politicienii, în loc să amendeze astfel de atitudini le ţin isonul? Ce speranţă să mai ai că lucrurile vor merge înspre direcţia bună când vezi cum aleşii neamului o ţin într-o muncă în teritoriu la infinit, oficial, dar sunt prezenţi pentru niscai mălai în plus, în studiourile TV, la bălăcăreală?
Din nefericire, este pentru a doua oară când folosesc expresia, noi i-am ales pe aceştia. Şi în 1990 şi în 1992 şi în 1996 şi 2000 şi în 2004 şi în 2008, dar mai ales şi la mişto, în 2012. Cu o clasă politică infectă, în care mai toţi se prefac, precum Dinescu în 1989, că muncesc, dar de fapt fură nesătui din avuţia ţării, cu o atitudine vădit pro-prostie în educaţia românească, prin susţinerea făţişă a făptaşilor în ale fraudei. Cu piedici tot mai numeroase puse în calea dezvoltării personalităţii fiecărui cadru didactic tânăr, aflat adeseori în imposibilitatea de a progresa, de a-şi definitiva studiile, neştiind dacă mâine va mai putea sta la catedră, dacă nu îşi va mai putea achita, la timp, taxa de studiu (cazul subsemnatului). Măsuri arbitrare luate de un regim politic pentru a-şi avantaja clientela dornică de a deveni doctor într-un domeniu sau altul, de a a-i transforma pe educatori, din aceleaşi motive ale producţiei la hectar raportate superiorilor, în licenţiaţi în ale educaţiei. Decizii luate la repezeală, fără a evalua consecinţele acestora pe termen mediu şi lung. Hotărâri care continuă să fie aplicate şi de către noua orânduire, în ciuda speranţelor deşarte din iluziile celor care nu se simt pregătiţi pentru acest pas important în educaţia lor profesională. Cu indiferenţă şi ignoranţă nu se poate face curăţenie în societatea românească, iar politicienii persistă în prostia şi ipocrizia conform cărora: Nimeni nu e mai presus de ei.
Şi ne vom trezi într-o zi că ne vom întreba unde s-a greşit. Şi iar vor vui tembeliziunile şi vor umple studiourile acestora tot felul de nechemaţi şi amatori opinatori care îşi vor da cu presupusul cu privire la vinovaţi. Căci, din păcate de această dată, românii se pricep de minune la a comenta aiurea, a-şi da cu presupusul şi, mai grav, la a da cu piatra în cine nu trebuie, specialişti fiind în ale acuzaţiilor fără fond.
Este, dragilor, România lui 2013. Doar pe hârtie. Pentru că în realitate, mai departe de Comuna Primitivă nu cred că am ajuns…