Suntem plini de bani
„Toţi suntem plini de bani”. Afirmaţia nu-mi aparţine, dar trebuie să o înregistrez cu optimismul ce-l comportă în mod necesar o asemenea constatare. Populaţia, adică noi toţi trăitorii acestei ţări, aflată în bătaia tuturor vânturilor, am fi blindaţi cu atâta bănet, încât am putea cumpăra toate mărfurile de aici înainte timp de un an, fără să ni se mai dea un leu. Ceea ce, totuşi, nu se poate. S-a trecut însă la liberalizarea preţurilor, ceea ce ne va determina să umblăm la suma pe care am pus-o deoparte. Pe care, din jenă, nu o transcriu. Din jenă pentru bătrâna care scurmă în coşurile de gunoi sau cea care, ani la rând, a avut drept pensie de la „ceape” câţiva lei pe lună. Din jenă şi pentru familiile cu doi-trei copii, cu rate la „ceare”, la casă şi la mobila de placaj, familii care aşteaptă leafa numai ca să o împartă creditorilor. Sigur că am înţeles că nimeni nu consideră că toată populaţia are ciorapul la fel de gros, ci că există o anume diferenţiere, o medie. Care, în esenţă, este tocmai ca a temperaturii, atunci când ţii o mână pe plită şi cealaltă pe o bucată de gheaţă. Unii nu au deloc, iar alţii nu mai au loc. Cine sunt ăştia alţii? Sunt aceiaşi. Aceiaşi care au avut şi pe vremea dictaturii, când, chipurile, au suferit (mai erau când şi când luaţi la întrebări). Aceiaşi care nu trăiau din salariu, ci din buzunarul altuia, al amărâtului de client, pacient, consumator, bun de consumat de către toţi pleşcarii, sperţarii, hoţii, bişniţarii. Toţi şacalii ăştia au strâns averi pe care acum le etalează mândri prin satul fără câini care a devenit această ţară. Au îngrămădit milioane, le-au înzecit acumîn câteva luni de legalizare a speculei şi aşteaptă hămesiţi inflaţia, devalorizarea, şomajul, liberalizarea preţurilor. Raiul lor e pe pământ. Pentru că s-au ocupat nu numai de spălarea banilor murdari, de „sterilizarea” lor, ci au ştiut să strângă şi valută, să facă şi un crâmpei de investiţie, o cafenea sau un bar, prin care or să mulgă tot ce o mai ajunge şi în buzunarele unde fluieră vântul. Chipurile, indexat.
Întrebarea este de unde s-ar putea afla cu certitudine de către guvernanţi că lumea, la noi, în copleşitoarea ei majoritate, nu are bani? Fiindcă sondajele mass-media, în ochii lor, sunt vădit trucate şi manipulate. Adevărul este că dacă toată viaţa ai trăit lipsit de grija zilei de mâine, îţi vine mai greu să realizezi, ba chiar nu poţi. E adevărat că poţi intra pur şi simplu într-un bloc ca să citeşti lista de întreţinere. Nu trebuie să fii doctor n ştiinţe exacte ca să-ţi dai seama din cifrele acelea că ceva nu-i în regulă. Listele întreţinerii sunt mai peste tot liste de datornici. Chiar toţi aceştia să fie rău platnici? Sau mai curând fiecare sumă de acolo, rostogolită lună de lună ca bulgărele de zăpadă, ascunde de fiecare dată o dramă? S-ar mai putea afla însoţind un încasator la plata luminii. Cititorul de contor. Să spună el câte semnături ia în loc de bani, până la leafă sau la pensie, chiar şi acum după ieftinire. De ce nu or fi plătind? Le place să alerge la oficiu, să plătească penalizări? Deşi, vorba reprezentanţilor guvernului, la populaţie s-au îngrămădit trei sute de miliarde. Numai că nu la toată, stimaţi domni. S-ar putea afla repede la ce procent se reduce masa îmbogăţiţilor şi cât de mult se întinde mareea disperării, până acum tăcute. Avem atâtea institute de sondare a opiniei publice. Ele ar putea alcătui statistici pe categorii de populaţie, ar putea determina care este nivelul de sărăcie şi câţi vor intra sub incidenţa lui.
Conform unor calcule, în cazul familiilor cu două salarii minime, împreună cu alocaţia de stat, veniturile nu acopereau cheltuielile necesare decât în proporţie de 83 la sută dacă au doi copii şi de 79 la sută dacă au trei. Dacă familia beneficia de un singur salariu minim proporţia acoperitoare era de 55 la sută, respectiv de 48 la sută. Evident, în situaţia de după 1 noiembrie aceste calcule îşi pierd valabilitatea. Dar cine are curajul să le mai facă? Şi totuşi trebuie făcute. Căci în ciuda a aceea ce îşi închipuie un speculant din tată în fiu sau un fecior de bani gata, noi nu am trăit într-o societate egalitaristă, ci într-una total inechitabilă, stratificată, polarizată. Nu de muncă şi merit, cum am fi vrut toţi să fie acum, ci de privilegii, de hoţie şi minciună, cum s eîntâmplă încă mai vârtos. De o parte, cei ce trudeau cu mâinile şi mintea, de cealaltă, cei care îi spoliau, înşelându-i cu neruşinare. Muncitorul sau intelectualul cu două-trei mii de lei pe lună nu se compară cu nomenclaturistul sau progenitura lui care a aruncat teancurile cu sute la closet în zilele Revoluţiei, după care s-a radicalizat într-atât, că a lăsat în urmă toţi extremiştii. Nu se compară acel amărât lucrător nici cu bişniţarul devenit patron şi nici cu cei care atunci când te afli la mâna lor nu-şi fac datoria nici dacă mori, până nu le pui în palmă darul, mai nou dolarul.
Pe toţi aceştia, liberalizarea preţurilor îi avantajează, nu pe cel cinstit, cum încearcă să se iluzioneze guvernul. banii îi vor strânge de aici înainte spre a-i investi şi-n scurtă vreme vom fi cu toţii slugile lor. Variantele echitabile de trecere la economia de piaţă care să protejeze omul cinstit şi munca lui sunt respinse de guvernanţi ca fiind comuniste şi staniliste. în loc de argumente, etichetări. În loc de o punte a speranţei, o punte a durerii şi disperării pe care să o treacă tot cel trudit şi cinstit în hohotele batjocoritoare ale onorabilului hoţ şi bişniţar. (6 decembrie 1990)
