Timpul s-a frânt…
Publicam, în anul 2013, un text de cronică a celei de-a XIII-a ediţii a Galei Trofeelor Fundaţiei „România 2000” şi ale ziarului „Ultima oră”.
S-au scurs la ieşirea din timp ani părând o veşnicie, de atunci, pentru ca, ediţia din 15 martie 2017 să-şi itinereze programul pe genericul necrezut și regretabil: In memoriam Ion Marin!
La 19 octombrie 2016, publicistul, scriitorul, profesorul universitar ce-a slujit harnic ziarului partener al Galei, ca un vodă fără jilț ce era, însădind în actul conducerii verva, priceperea şi pasiunea, iar în făurirea conţinutului literal ziaristic un cuvânt curgător, etic şi estetizant, ziditor de meditaţie realistă şi dialog al filozofiilor, s-a stins din viaţă mult prea devreme, fulgerător, lăsând pe toţi cei care l-au cunoscut înmărmuriţi de regrete!
Vestea mi-a dat-o, consternat la rându-i, Octavian Ursulescu, apoi am vorbit cu soţia lui, distinsa Teodora Marin, după ce am trecut cu ochii, spre aducerea aminte, prin fotografiile postate pe pagina sa de Facebook.
Era îndurerată, pagina era grăitoare în acest sens. Sub o fotografie ce-i reprezenta împreună era scris: „Mi-e dor de tine, mi-e dor de noi…!”.
Am rugat-o să îmi trimită, dacă găseşte, fotografii în care suntem împreună eu şi soţul ei – am fost colegi de armată, apoi, după mai bine de treizeci de ani ne-am reîntâlnit la Gala mai sus prezentată.
Fusesem protagonişti ai unor întâmplări de prin armată şi, ca să nu tacă şi să mă facă de ruşine, i-a povestit de faţă cu mine premierului Nicolae Văcăroiu trăsnăi una mai grozavă decât cealaltă, cu noi în centrul activ al povestei, iar eu, neputându-l opri în ruptul capului, n-am avut putere din cauza râsului decât să-i spun într-una și cu disperare premierului: „Nu-i adevărat, nu este vorba de noi, face o confuzie… au trecut atâţia ani!”. Apoi, când am rămas numai amândoi i-am promis: „Ai să mi-o plăteşti...” (fireşte, n-aveam nimic de plată unul celuilalt; eram tineri, nebuni de tineri şi trăsnăile de-atunci, din acest dinam se năşteau…!).
Într-o zi, Teodora Marin mi-a trimis câteva fotografii pe care le-a descoperit în lucrurile din comuna Bucu unde se află casa părintească a regretatului Ion Marin.
Altădată, un alt coleg de-al nostru, Johann Robu, „neamţ-neamţ”, stabilit nu cu mult timp după liberarea din amată în Germania, mi-a trimis, la rându-i, câteva fotografii cu noi, ilustrând chipuri şi întâmplări atât de imprimate în gând încât parcă sunt de azi. Ce-aş mai putea să adaug?!
Tăcerea vorbeşte şi ea, deşi n-aş vrea. Abia aşteptam să ne revedem şi, iată, el n-a aşteptat…! Întru aducerea aminte sunt forţat să scriu despre ce a fost, nemailăsând niciun ungher pentru ce va mai fi…! Timpul nu ne dă voie! Pentru Ion Marin s-a întrerupt…!
Au trecut, aşadar, ani de tristeţe şi dor de la Gala din 2013, când îl reîntâlneam pe Ion Marin, după treizeci şi ceva de ani, mai exact treizeci şi şase! Fuseserăm, deci, colegi de armată la un regiment mecanizat din Bucureşti, compania de Cercetaşi.
Ceea ce nu au de unde să ştie astăzi cei care îl cunosc şi respectă, pentru că o merită, pe prof. univ. dr. Ion Marin, este că în tinereţea sa entuziastă, înstăpânitoare a tot atunci, dar rămasă apoi mai mult în puterea spiritului strecurat neviciat printre ciocanele vieţii, pe când nu avea sobrietatea clădită de vârstă, era regele farselor!
Niciodată, nici prin gând nu mi-a trecut cât de devreme va fi ultima lui zi, nici vorbă să inuiesc ce aproape avea să fie. Dar va rămâne printre noi atât timp cât conştiinţa nu ne va lăsa să-l predăm uitării, ca şi cum n-ar fi existat. Lăsând în urmă amintiri frumoase, niciodată nu se va putea vorbi despre el la un trecut definitiv…!
Eu însă aveam a-mi lua revanşa de la el pentru că mi-a înscenat farsa secolului trimiţându-mi o scrisoare ca din partea unei domnişoare şi m-a băgat într-o încurcătură zăpăcitoare pentru că i-am răspuns fetei, scrisoarea picând pentru biata de ea tam-nisam şi neavând un alt efect decât întrebarea normală: „De unde şi până unde?!” Venise timpul să i-o plătesc farsorului…!
După cum, poate că nici atunci nu aveam nici pe departe umorul pe care îl avea ostaşul Ion Marin, nu îl am nici azi. De aceea am să-i scriu acum că aceasta-i: plata: să nu-l uit niciodată și să îmi amintesc cu drag de el, deși m-a păcălit crud de tare, bietul de mine crezând că am dat gata o fată pe care o întâlnisem într-o aplicație în Prelungirea Ghencii, unde, cu arma și tot echipamentul din dotare în spate am intrat într-o curte dincolo de un gard pe care stătea lipit un afiș cu următorul anunț: Vin de vânzare.
Am intrat, cum spun, am lăsat povara din spinare și, cu încă vreo patru ostași printre care și Ion Marin ne-am lungit la umbră cu cele sticle de vin înveselitor pe care le-am cumpărat de la omul din Ghencea. Doar că mie îmi fugeau ochii după o fată frumoasă ca dorul de iubire și bună ca libertatea, care locuia acolo în gazdă pasămite.
Pe negândite îi fac semn hoțesc fetei să se furișeze la o întâlnire la iarbă verde în dosul casei. A venit, necrezut, dar a venit și de bună seamă, m-am dus ca pus pe jar. Ei, dar datoria față de patrie ne-a chemat.., ne-am încotoșmănat la loc cu ranița și pistolul mitralieră și pe aici ți-i drumul…!
Numai că ceilalți, în loc să se bucure că au băut și partea mea de vin, eu dedându-mă altor zaiafeturi sub streașina din dosul casei, erau roși de pacostea de invidie că am gustat altceva mai dulce, la umbră deasă.
Și s-au răzbunat – aici intervine opera lui Ion Marin care mi-a făcut o înjghebătură de scrisoare amoroasă de ziceai că e scrisă de Balzac, nu alta, iar eu, care întors în cazarmă am dat cu totul uitării gustul sărutărilor pe fugă, mă îndrăgostisem lulea pe seama declarațiilor false de dragoste înciripate de ostașul Marin.
Așa că n-a trecut mult până când am și răspuns în scris fetei cu niște exclamații de ziceai de data aceasta că sunt compuse de Shakespeare și Casanova împreună.
Răspunsul fetei a fost cea mai mare dezolare din viața mea: fata mă întreba ce mi-a venit să-i scriu așa ceva, că ea a uitat pe loc de mine și tot ce se întâmplase, deoarece nu-i trece prin minte să se încurce cu un pufos care dă de nucă verde…! Nu mai înțelegeam nimic din toate acestea și nici nu s-a făcut lumină în capul meu până la liberare când, cinicul farsor mi s-a spovedit: Relule (așa-mi zicea el și ceilalți), eu ți-am scris scrisoarea aceea…!
Aceasta este odiseea noastră din armată, care pe mine m-a rănit de două ori: o dată când am descifrat farsa și a doua oară când am identificat autorul. S-a încercat și a treia oară când prietenul meu farsor stăruia să o demaște și premierului Nicolae Văcăroiu, dar am dejucat eu reactivarea…!
Amintiri…! Dar e greu de creionat un portret în cuvinte când este vorba despre biografia unei personalităţi ce va lăsa urme semnificative în cultura românească, în istoria ei scrisă acum într-un iureş de aşezări şi destrămări până la temelie a ţării luate brusc şi devastator în mijlocul confruntărilor a tot felul de interese, de sus până jos.
Prof. univ. dr. Ion Marin face parte din rândul elitelor noastre de azi ce clădesc la loc ceea ce cade, iar memoria instituţională a diverselor structuri de la baza şi vârful societăţii noastre are loc pentru a păstra şi cinsti mai târziu acest aport!
A plecat prea curând, dar amintirile şi iubirea rămân…! Prieteni şi colegi, ne-am regăsit după treizeci şi şase de ani la Gala Trofeelor Fundaţiei „România 2000” şi ale ziarului „Ultima oră”, care a continuat şi după ce prietenul meu a plecat dintre noi. În 2017 nu ne-am mai întâlnit…! Distinsa lui soţie Teodora Marin nu m-a mai invitat niciodată să fiu prezent.
Putea, textul de față, să fie un preambul la depănări de amintiri multe și pe-ndelete ale unui echipaj de cercetaşi în armata română, nu finalul brusc și lugubru al povestei ce s-a scris cândva într-un regiment care azi nici n-o mai fi existând! Instrucția pe care am executat-o noi ne-a pregătit fundamental pentru viață, cercetașii fiind elita unei armate, ochii și urechile comandantului, foarte temeinic antrenați pentru a face față unor situații extrem de dificile, cum ar fi lupta corp la corp, orientarea, supraviețuirea și așa mai departe…!
Într-o zi ne-am îmbrăcat cu hainele civile, am făcut un chef milităresc la restaurantul „Feroviar” de pe Calea Griviţei din Bucureşti, ne-am luat rămas bun, ne-am îmbătat și am cântat ostăşeşte, iar de atunci fiecare s-a întors la rosturile sale în viaţa civilă…!
Abia după un car de ani m-am reîntâlnit doar cu Ion Marin la ”Mari Vila” din București, întrucâtva drumurile noastre intersectându-se prin natura profesiilor, iar după alţi trei ani de la întâlnirea aceasta am luat legătura, din întâmplare, cu neamţul (neamț-neamț) Johann Robu, stabilit de mult în Germania unde profesează ca inginer în construcţii de maşini.
L-am vestit despre dispariţia lui Ion Marin şi mi-a spus că la toate s-ar fi gândit, numai la asta nu…! Din păcate, valurile vieţii nu se revarsă după cum ne gândim noi, neîncetat vin la ţărm să îl sărute, apoi pleacă în larg, revin și pleacă iarăși…!
Poate că, totuși, dacă se vor adăuga texte suficiente, alcătuite de cei care l-au cunoscut și nu-l uită pe prof. univ. dr. Ion Marin vom ridica un zid de cazemată cu garnizoană în calea uitării scriind o carte de aduceri aminte, căci ar fi atâtea și atâtea de amintit…!
Aurel V. ZGHERAN
Cuvintele vor tăcea în spatele sunetelor graiului, stinse, dar vor vorbi în ce a lăsat în urma sa și-n gândurile noastre…!