CĂLIN GANEA- În fascinația Parisului ca student-doctorand la Sorbona!

Dragă Călin, îți mulțumesc cu bucurie că ai acceptat acest interviu. De aproape zece ani locuiești la Paris și în prezent ești doctorand la Sorbona. Ce reprezintă Parisul pentru tine și ce te fascinează cel mai mult în orașul luminilor?

Parisul mi-a devenit, în timp, intim și reprezintă astăzi, pentru mine, orașul prin excelență: un loc a cărui unitate complexă (multitudinea straturilor istorice, diversitatea comunităților) și marea  frumusețe specifică, se  îmbină perfect cu modernitatea și îți oferă toate șansele descoperirii de sine  și al devenirii intelectuale. Mă fascinează modul  în care orașul  își păstrează memoria. Fie că este vorba despre biserici, librării sau  săli de  spectacole, Parisul  este un palimpsest pe care îl citesc și recitesc zi de  zi.

Ce te-a determinat să alegi istoria artei medievale ca domeniu de cercetare? Și de ce la Sorbona

Istoria  artei m-a atras  încă din liceu, când am descoperit pe YouTube un fragment din emisiunea « Teleenciclopedia », de  prin anii ’70, în care Andrei Pleșu prezenta Omul cu tichie albastră a lui Van  Eyck de la Muzeul Brukental din Sibiu. Înregistrarea încă  mai poate fi găsită și este, cred, edificatoare pentru orice  elev, student sau  orice român  vrea  să  vadă un exemplu de reflecție în jurul unui tablou. Am fost imediat  sedus de  discursul domnului  Pleșu, căruia încă  îi citesc  cărțile și căruia, iată,  tocmai anul trecut i-au  fost reeditate studiile și eseurile din tinerețe, concentrate pe teme de istoria  artei.  Trebuie poate să menționez aici și recentele publicații ale domnului Victori Ieronim Stoichița, maestru, de asemenea, în descifrarea picturilor  renascentiste și, în general, europene. Dar, ca sa  mă întorc la biografia mea, cu  traseele, atracțiile și orizonturile proprii, Parisul  mi-a fost oferit, ca privilegiu, de mama, care se  mutase aici cu doi ani înaintea mea. Am urmat-o după examenul de bacalaureat.

La Sorbona m-am înscris la istoria  artei fără  o introspecție prealabilă ori vreo altă analiză care să-mi fi putut  revela un proiect de viață  ori ceva de tipul acesta. M-am înscris pur și simplu fără  să  știu nici acum care mi-au fost motivațiile adânci sau  cât  de  intensă îmi era dorința  de  a mă specializa  în lectura unui obiect artistic. Știu însă  că  voiam  să  deschid o fereastră către mai marele univers cultural către care mă îndrumaseră mai mult lecturile proprii decât materiile  din liceu. Aveam nevoie de un salt în « cultura mare » și,  în același timp, de  a vedea care-mi sunt  întradevăr întrebările și competențele. Am aflat, în timp, că pasiunile mele se  definesc în jurul fenomenelor de  tranziție, în jurul raportului  față  de sacralitate și în jurul fenomenului estetic. Mă specializez astăzi în pictura și în producția artistică legată de monahismul oriental  (bizantin), din Italia de Sud în Evul Mediu.

A fost greu pentru tine să fii acceptat la această prestigioasă universitate?

Am găsit la Sorbona un mediu deschis celor  veniți din alte  țări și o reală disponibilitate pentru  un dialog prietenos cu profesorii de  toate tipurile (asistenți, conferențiari sau  chiar  profesori la Collège de France). Singura piedică era timiditatea proprie, de care am fost mereu  încurajat, într-un mod foarte abil de  fiecare dată, să  o depășesc. Am simțit  de  la început că am ajuns  într-un  loc  care-mi permite să-mi dezvolt sensibilitatea, înțelegerea și perspectivele. Așa  că licența mi-am dedicat-o studiului diverselor domenii propuse, lăsându-mi curiozitatea să  mă ghideze fără  constrângeri. Sorbona are și un pol disponibil discuțiilor mai personale, în care poți cere un sfat cu privire la anumite necesități proprii cum ar fi ameliorarea nivelului  de franceză — pentru  care sunt  propuse o varietate largă de cursuri, chiar și sâmbăta —, sau  cu privire la găsirea unor stagii, gestionarea unor dificultăți economice, organizarea unor ore de  sport, ori integrarea unui grup studențesc unde  e stimulată implicarea în diferite proiecte : voiaje, grupuri de poezie și literatură, de discuții politice ș.a.m.d. Pe  scurt, am avut sentimentul că am ajuns  în centrul lumii și în mijlocul  unui anturaj  care-ți permite să  te dezvolți în ritmul propriu, în măsura și direcția pe care o dorești.

Ce anume studiezi în mod specific în cadrul doctoratului la Sorbona? Ce profesori ai coordonatori?

Am fost conștient de la început că aleg un parcurs lung, care presupune umplerea golurilor  și construirea unui instrumentar serios. Așa că mi-am recunoscut întotdeauna lacunele și onestitatea mi-a fost apreciată de profesorii mei. Mediul academic e foarte atent  aici să  stimuleze gândirea critică și întrebările proprii : din primul moment în care am ajuns  la facultate am auzit  repetându-se: « Nu există întrebări  proaste, toate merită puse ».

M-am simțit deci încurajat și subiectul meu  de cercetare a prins contur treptat. La început am fost atras de arta secolului XVII francez, cu  scenele lui de  gen și de  primă modernitate, care estompează granițele dintre  laic  și religios. Era cât pe ce să  rămân  pe drumul  acesta, sub  conducerea unui mare specialist al artei clasice franceze, Alain Merot.  Dar, datorită unei profesoare care mă dirijează și astăzi, Anne-Orange Poilpré, am făcut un salt  către cealaltă extremitate a Evului Mediu: Antichitatea târzie, o epocă mult mai puțin studiată din punct de vedere artistic. Așa am început lunga pregătire pentru subiectul meu de doctorat actual, cu  numeroase ocolișuri benefice, care m-au ajutat să-mi clarific direcțiile de cercetare, să-mi ierarhizez interesele și să-mi rafinez metoda, unde  caracterul interdisciplinar nu e doar  binevenit ci indispensabil. Cele doua mastere pe care le-am dedicat acestei perioade mi-au înlesnit și întâlniri formidabile. Pe  lângă istoricul Michel-Yves Perrin, care mi-a făcut onoarea de a-mi dirija al doilea master, la Ecole Pratique des Hautes Etudes, l-am cunoscut, prin intermediul sau, pe unul din marii arheologi italieni ai acestei perioade, Fabrizio Bisconti, căruia și eu personal, precum și comunitatea științifică îi regretăm prea  rapida  dispariție. Astăzi, după interesul purtat asupra celor două extreme ale Evului Mediu, doctoratul meu se concentrează asupra mijlocului acestei perioade — așa-numitul Evul Mediu central, cum zic francezii — și examinează fenomenul artistic bizantin din Italia de sud, înainte  și după cucerirea normandă. Coordonatoarea mea  principală, pe lângă doamna Poilpré  mai sus  menționată, este doamna Ioanna  Rapti, specialistă în arta Bizanțului în Grecia și în Caucaz.

Te consideri un privilegiat al sorții?

Cred că un parcurs de viață este împletit  cu întâlniri providențiale, dorința, plăcere și noroc dar și cu piedici revelatoare și cu perseverență — o fină împletire  între predestinare și libertate. Sunt privilegiat deoarece România face parte din Europa  și trăiesc o epoca de  libertate de  mișcare nemaivăzută în istorie. Apoi, ca să  vorbesc ca occidentalii, nu provin  din clasa de sus  a societății ci mai degrabă din partea inferioară păturii de  mijloc, ceea ce, în orice  altă epocă istorică mi-ar  fi adus multe  constrângeri și nu aș  fi putut decât să visez la călătorii dese ori la studii  umaniste la universități mari. Mă mai simt privilegiat și pentru  faptul că îi am alături de mine, la Paris, pe mama și pe bunicii  materni.

Cum simți că te integrezi în colectivul studențesc?

Universitatea este un spațiu al schimbului de  idei și al stimulării  mult necesarei gândiri  critice. Ajungând la doctorat, ești  în mod  automat inclus în ceea ce se  numește un « laborator de  cercetare » care e organizat de  către doctoranzi. Fiecare dintre  noi vine cu o perspectivă diferită, iar aceste diferențe creează o dinamică intelectuală extraordinară.

Care este raportul tău colegial cu alți  doctoranzi? Aveți activități împreună? Le poți nominaliza?

Îi întâlnesc pe ceilalți  doctoranzi în « laboratorul de cercetare » sau  în seminarele pe care le frecventez. Totuși, consider că e important să interacționezi nu doar  cu doctoranzi din propriul domeniu de  cercetare ci și cu cei  din alte  discipline sau  cei  care studiază alte  perioade istorice. Schimbul de opinii în legătură cu metoda de  cercetare, cu  noile tehnologii sau  cu  noutățiile din domeniul academic fac viața  universității.

În fiecare seară aproape ești prezent la fascinantele spectacole de la ”Crazy Horse”? Te rog, vorbește puțin despre jobul tău și experiența ta  de la ”Crazy Horse”.

Într-adevăr. Aici intervine  aspectul privilegiului. Am avut  diverse contracte de lucru înainte  să  ajung aici: am fost vânzător într-o galerie de  artă,  actor și altele. Am început să lucrez aici odată cu începerea primului meu  master iar astăzi, în al doilea an de  teză, mă aflu în același loc. Jobul acesta îmi permite un contrast benefic cu activitățile din timpul zilei și-mi lasă  mult timp liber pentru  studiu. Am rămas, în mare  parte, deoarece nu am reușit  să  obțin  bursa pe care o voiam, dar, ce-i drept, nici nu m-am zbătut prea  mult, știind  că  am un job destul de confortabil. Sunt concierge și mă ocup de clienții VIP care vin la cabaret în fiecare seară. Probabil că acesta va fi ultimul meu an la Crazy Horse, deoarece voi începe să predau. Sunt foarte recunoscător tuturor colegilor și directorilor acestui cabaret de  prestigiu, care mi-au oferit  o experiență nesperată într-un mediu  pe care nu aș  fi avut  ocazia să-l cunosc altfel.

Se spune că fiecare detaliu dintr–o frescă, dintr–un manuscris iluminat sau dintr–o sculptură gotică are o poveste ascunsă. Care este primul tău sentiment atunci când vezi o frescă? O biserică?

Orice obiect artistic are o poveste ascunsă, formată din mai multe  « straturi narative » dar, în esență, întrebările care trebuie puse în fața  lui se  reduc la două: « Cum a fost făcut ? » și « Ce vrea  să  spună? ». De  aici se  pot extrage informații  despre contextul de  creație, despre destinatarul obiectului, despre legăturile cu  celelalte obiecte de artă din epocă și așa mai departe. Aceste întrebări sunt cele ce deschid calea pentru  o înțelegere mai profundă a semnificațiilor și scopurilor unui obiect artistic, fie că este vorba  de  o frescă, o icoană, o biserică sau  o sculptură gotică.

Ce artist preferat ai din  perioada Evului Mediu și de ce?

Figura  artistului  în istoria  artei este o problemă destul de  complicată. Unul din marii istorici  de  artă ai secolului XX, Ernst  Gombrich, își începe cartea lui de popularizare a istoriei  artei spunând « nu există artă, există artiști ». Putem merge și mai departe spunând: « Nu există artiști,  există opere de artă ». Totuși, dacă trebuie să  menționez acum un artist, mi-ar fi foarte greu să nu-l citez pe Giotto, care redescoperă sutele de nuanțe ale realului  și domoleste o pictură somptuară care caută să  imite emailul și vitraliile. De asemenea, nu pot să nu-l menționez, în sculptură, pe Nicola Pisano, care descoperă, înainte de Giotto, anatomia unui corp și efectele ei asupra modelării sculpturale. Dar, de asemenea, înainte  de  aceste noutăți semnificative, adică în perioada în care pictura imita încă  scriitura și în care caracterul caligrafic preceda celelalte efectele artistice, e imposibil să nu-l amintesc pe așa-numitul «Maestru al Sfântului Francisc» cu al său, spre exemplu, crucifix de  la galeria naționala din Umbria. Putem vedea că pentru acest crucifix nu avem un nume  de  artist, ci o tentativă de identificare. Dar nu știm nimic sau  aproape nimic despre pictorul bizantin al Fecioarei cu Pruncul din miniatura  dintr-o carte liturgică conservată astăzi la Madrid (coordonatele  imaginii : ms. 52, f. 80r  Madrid, Biblioteca Nacional (http://bdh-rd.bne.es/viewer.vm), capodoperă de pictură bizantină, pictată însă în Sicilia la începutul secolului XIII. De asemenea nu știm nimic despre pictorul uneia dintre cele mai impresionante icoane din câte există, cea a lui Hristos Pantocrator, de  secol VI, și conservată la mănăstirea Sfântă Ecaterina din Muntele-Sinai.

Ce artist contemporan preferi?

Anselm Kiefer  – pentru  dialogul său  profund cu  memoria, istoria și materialitatea operei de  artă.

Ce reprezintă CULOAREA pentru tine?

Culoarea și multitudinea nuantelor pot  fi, în anumite cazuri, calea principală pentru  a intra în comuniune cu un obiect artistic. Este, în orice caz, pe lângă formă  și desen, unul din elementele esențiale care împing spre  cultivărea sensibilității. Sensibilitatea se cultivă, da; ochiul se  cultivă. Totuși, este sigur  că, la fel ca  nota  muzicală, culoarea este o frumusețe pură : «La rose n’a pas de  pourquoi », spunea un mistic german, Angelus Silesius.

De unde marea pasiune pentru Constantin Noica? Ne poți da un citat de-al lui?

Îmi e greu să  sintetizez, în puține  cuvinte, fascinația pe care o am față  de Constantin Noica, care a devenit un fel de  figură  tutelară pentru  mine încă din liceu, când l-am descoperit, ca  mulți alții probabil, prin intermediul domnilor  Pleșu și Liiceanu. Pot  să  spun  că mi-a  dat  coordonatele unei raportări  la « cultura mare », să-i zic așa, și la universal, în același timp în care m-a făcut să-mi privesc cu îngăduință particularul. Ca să  dau acum un citat, aleg o frază din ultima publicație (anul trecut) a jurnalului de  idei: « Nu pleacă la drum cu sorți de a-l străbate decât umilii ».

Care este cea mai  mare provocare în cercetarea ta?

În cercetare, marea  provocare este, cred, aceea de a-ți schimba perspectiva când lucrurile  par a fi prea  clare  și de a vedea că, de fapt, nu ai luat în seamă o întreaăa serie  de  probleme. De  aici necesitatea, din ce în ce mai apăsată astăzi, pentru  interdisciplinaritate. Dar o provocare mai este chiar și simplul fapt  de  a înțelege într-adevar un text  (articol  științific sau  carte): a-i  reține structura, a-i  vedea lipsurile  și a tine seama de încadrarea lui în istoriografie. În cercetarea mea, provocarea cea mare  este aceea de  a nu ține seama de prejudecăți și categorii stricte ci de a înțelege că, la nivel cultural, acolo unde vedem o frontieră, aceasta este defapt o pură abstracțiune, iar în locul  ei se află  sutele de manifestări concrete ale dialogului.

Tu cum crezi că arta medievală influențează lumea modernă?

Arta trebuie studiată întotdeauna împreuna cu contextul ei istoric  și social, dar fiecare expresie artistică se  adresează tuturor  oamenilor din toate timpurile pentru  a educa sensibilitatea față  de  un aspect sau  altul al realului și pentru  a îmbogăți percepția realității. Putem spune că fiecare epocă,  și chiar câte un artist  mare, te face să  vezi  altfel  o culoare sau  o nuanță, ca Ingres, de  exemplu, care prezintă în anumite portrete câte un verde nemaivăzut înainte  de el.  Arta medievală ne oferă un model de gândire simbolică și o înțelegere a vizualității care se  regăsește, într-o formă  sau  alta, în multe  expresii artistice contemporane. Este  de ajuns  să  ne uitam  la panourile publicitare de astăzi pentru  a vedea că nu există o normă  la care se acordă toate imaginile. Nu exista un progres în artă, cum se mai aude încă prin media: unul care pleacă, să zicem de la stilizare, în peșterile din Neolitic și ajunge la realism  și fotografie. Toate sunt mijloace de expresie, iar reprezentarea naturalistă este, în istorie, asemeni unui râu al cărui curs  reapare la suprafață din când în când, dar care reintră în subteran întotdeauna.

Ce planuri ai după finalizarea doctoratului?

Îmi doresc să  continui cercetarea și să predau istoria  artei medievale, stimulând tot mai mult interesul studenților pentru  arta bizantină. Dar îmi doresc, de asemenea, să  ajung conservator de  muzeu și să mă pot  adresa în acest fel și publicului mai larg, organizând expoziții pe temele care mă animă și care nu sunt  suficient de  cunoscute astăzi.

Ai în plan să revii în România, măcar pentru un proiect cultural, pentru a colabora cu specialiști români?

România are un patrimoniu care trebuie mai bine  întreținut, studiat și promovat, iar acest lucru  rămâne în continuare adevărat. Dar suntem într-o perioadă în care o evoluție începe să se  simtă  dacă ne uitam la expozițiile din ultimii ani. România este în plină dezvoltare și sectorul cultural, chiar dacă nu pare  așa la o privire rapidă  și chiar dacă lipsesc încă multe, urmează aceasta evoluție la care aș  vrea  să  particip și eu la un moment dat, când voi simți că mă pot  implica cu adevărat. Nu exclud ca  parcursul meu  de aici din Franța să-mi consolideze competențele pe care să le folosesc în viitor, pentru  a mă implica în proiectele de  organizare ale sectorului cultural din România și pentru  crearea de  legături mai strânse cu Europa de  Vest. De  asemenea, în legătură cu evoluția culturală și artistică din România, sunt  foarte interesat de casa de licitații Artmark, un adevărat centru de vitalitate în jurul artei românești, unde președinte este domnul Horia-Roman Patapievici și unde echipa dumnealui participă cu brio la dinamizarea pieței  de  artă din România, foarte necesară după  o enormă perioadă de  stagnare. Pe  site-ul casei de licitații se  pot  găsi comentarii de  artă de o mare  eleganță și finețe. Artmark  a avut  un impact semnificativ în promovarea artei românești și în creșterea vizibilității  acesteia pe plan internațional.

Ai momente când te apucă dorul de România? Dacă da, în ce colț de rai românesc ai vrea să revii?

Deseori. Iar cele mai multe  amintiri din copilărie le am din Maramureș, unde am contemplat pentru prima oară, în liniște, un peisaj și unde  am avut  primul contact cu  natura  cultivată și cu  natura sălbatică. Dar și Bucureștiul are locurile lui, pe care țin să  le revăd ori de câte ori vin în țară: Centrul Vechi, cu biserica Stavropoleos și cu Calea Victoriei, dar și Casa Melik sau Muzeul Zambaccian ori Muzeul Țăranului  Român unde  se  mănâncă niște mici formidabili. Un colț de  rai mai este pentru  mine și cartierul Berceni, unde mi-am petrecut toată copilaria, dar argumentele sunt  aici de  natură emoțională și nostalgică, mai dificil  de împărtășit și de  explicat.

O definiție a vieții într-un singur cuvânt? Dar a iubirii? Și a artei?

Viața  – devenire. Iubirea  – cunoaștere. Arta – revelație. Dar, dupa cum o arată istoricul de artă Erwin Panofsky în Tomb Sculpture și, după cum o spune și Malraux în Lazare, ”arta se naște din cugetarea asupra a ceea ce e vremelnic și din confruntarea cu moartea.”

Interviu de Claudia Motea

Comments

comments