Dubla cetăţenie și identitatea
S-ar putea crede că în era globalizării şi a libertăţii de mişcare, când primul robot este cetățean al unui stat, solicitarea şi acordarea dublei cetăţenii nu mai este un subiect fierbinte. Și totuși, multe legislații nu glumesc cu intenția unor oameni de a fi concomitent cetățeni ai mai multor țări, punând în discuție identitatea personală și loialitatea națională.
Legile-cauză și reacțiile-efect
Frământările istoriei au lăsat în multe părţi ale lumii subiecte în eterne controverse între state. Printre acestea, acordarea dublei cetăţenii este una dintre cele mai aprige dispute. Guvernele au, fiecare, partea de adevăr când se referă la întinderea naţiunilor pe care le reprezintă, iar retrasările periodice de hotare nu fac decât să menţină vie o polemică veche de când lumea. Dacă pe de o parte asistăm la gesturi reparatorii ale unor ţări, cum ar fi al României, care acordă cetăţenie unor cetăţeni moldoveni cărora li s-a răpit samavolnic acest drept, fără să pună în discuţie graniţe pe care ea însăşi le-a recunoscut, există şi cazuri de frustrări seculare „aduse la zi”, mai exact tentativele de expansiune prin crearea unei naţiuni dincolo de hotarele statale existente. Cel mai apropiat exemplu este Ungaria, care şi-a făcut un obicei din a întărâta pe toate căile maghiarii care trăiesc dincolo de hotarele Ungariei. Unul dintre mijloace este acordarea dublei cetăţenii, proces pentru care sunt duse adevărate campanii, susţinute deopotrivă de la Budapesta şi din interior. O succintă privire asupra istoriei recente arată că încă din anul 2010, în plină criză economică, una din primele măsuri legislative promovate de nou-alesul guvern ungar era o lege a dublei cetăţenii, ce vizează etnicii maghiari cetăţeni ai altor ţări. Legea, considerată cu rezonanţe strict naţionaliste, dă posibilitatea etnicilor maghiari din ţările vecine să obţină cetăţenia ungară, stipulând negru pe alb că „maghiarii şi comunităţile de maghiari subordonaţi autorităţilor din alte câteva state fac parte din naţiunea ungară unită. Unitatea lor dincolo de graniţele de stat este o realitate”. Dacă, pe de o parte, cele câteva milioane de maghiari care trăiesc în România, Slovacia, Austria, Croaţia, Ucraina şi Slovenia au abordat relativ pragmatic posibilitatea de a fi deopotrivă cetăţeni ai ţărilor lor şi ai Ungariei, luând în calcul relative avantaje în viaţa de zi cu zi, statele „vizate” au reacţionat diferit. Imediat, în replică, guvernul slovac a promovat (şi Parlamentul a aprobat) o lege menită să descurajeze cetăţenii slovaci de etnie maghiară să solicite dublă cetăţenie. La polul opus se află România, care nu a reacţionat. Urmarea? La sfârşitul anului 2013, jumătate de milion de etnici maghiari din Transilvania aveau şi cetăţenie ungară.
O chestiune de jurământ
Faptul că solicitarea dublei cetăţenii nu este o chestiune secundară o demonstrează politica multor state ale lumii faţă de cererea unui cetăţean de a deveni concomitent şi cetăţean al altei ţări. Astfel, pentru a răspunde la întrebarea (retorică?) faţă de cine îşi respectă jurământul în caz de război un maghiar din Norvegia, de pildă, care are şi cetăţenia ungară, în numeroase state – Austria, Azerbaidjan, China, Danemarca, India, Africa de Sud, Japonia, Olanda, Arabia Saudită, Muntenegru, amintita Norvegia ş.a. – solicitarea cetăţeniei unui alt stat duce la pierderea primei cetăţenii. În Germania este nevoie de o permisiune specială pentru a obţine o a doua cetăţenie, iar în Australia şi SUA, cei care au mai multe cetăţenii sunt privaţi de anumite drepturi, cu precădere electorale (nu pot fi aleşi, respectiv nu pot ocupa funcţia de preşedinte sau vicepreşedinte), ceea ce arată că atunci când vine vorba despre conducerea statului, a deţine cetăţenia altei ţări poate crea controverse asupra intereselor pe care le servesc cei ce vor să fie cetăţeni… dubli sau multipli. Un caz aparte este cel al Spaniei: în timp ce, pe de o parte, cetăţenii din multe state latino-americane păstrează şi cetăţenia spaniolă, pe de altă parte, aceasta se pierde după trei ani în cazul în care un spaniol cere cetăţenia altui stat! Pe de altă parte, oare câte drepturi nu sunt cerute – și acordate – în numele conceptului de „cetățean european”, practic o a doua cetățenie a fiecărui locuitor al celor 27 de state membre?
Diversiuni de toate felurile
Sunt, toate cele prezentate, dovezi în sprijinul realităţii că guvernele iau în considerare pericolul pe care dubla (sau multipla) cetăţenie îl reprezintă pentru păstrarea identităţii, conectarea la decizia politică şi implicarea civică, precum şi la coeziunea unei naţiuni, la felul în care aceasta se menţine şi răspunde ca un organism unitar în faţa provocărilor. Şi ce alt exemplu poate reflecta felul în care atitudinea faţă de minoritatea proprie din alt stat poate fi un butoi cu pulbere decât „patentul” diversiunii etnice pe care îl aplică Rusia? Mergând pe firul „protejării” minorităţii ruse, folosită drept argument pentru intervenţia în alt stat, Federaţia Rusă „şi-a adjudecat” Crimeea, la doar şase ani după cazul Georgiei, când Moscova a împărţit paşapoarte ruseşti locuitorilor din Osetia. La aceste precedente privesc cu îngrijorare alte state din sfera fostei URSS: Republica Moldova, unde existenţa regiunii autonome Transnistria, nerecunoscută internaţional, este susţinută masiv de Rusia, inclusiv prin staţionarea de trupe. Evenimentele din Ucraina au dat „apă la moară” separatiştilor ruşi de aici, care au adoptat, în „Parlamentul” local, „o rezoluţie care cere Federaţiei Ruse să acorde cetăţenie locuitorilor şi regiunea să se alipească la Rusia”, notează „International Business Times” (din nou cetăţenia, „apărarea” minorităţii din afara statului, laitmotivuri amintite mai sus, în cazul Ungariei). Alte exemple cu potenţial de risc sunt Estonia, Letonia şi Lituania, în cazul cărora fosta URSS nu a recunoscut niciodată oficial anexarea din trecut, iar în manualele şcolare ruseşti se predă faptul că aceste state „au aderat de bunăvoie” la Uniunea Sovietică! Cu această argumentaţie, Moscova nu pierde din ochi acest spaţiu în care, conform recensămintelor, există circa un milion de etnici ruşi, majoritatea veniţi din fosta URSS şi descendenţi ai acestora (în Estonia, de pildă, aceştia reprezintă aproape un sfert din populaţie) şi „aţâţă spiritele” prin eternele reclamaţii cu privire la „tratamentul la care sunt supuşi etnicii ruşi în statele baltice”.
La fel de adevărat este faptul că tiparul diversiunii etnice s-ar putea dovedi o armă cu două tăişuri. Toate mişcările Moscovei sunt urmărite de China, care are propria agendă referitoare la Siberia, unde este tot mai prezentă economic şi demografic. Diferenţa numerică în zonă este enormă: şase milioane de ruşi faţă de 90 de milioane de chinezi. Este previzibil ca în viitor regiuni importante din Extremul Orient să fie populate aproape exclusiv de către chinezi, iar aceste enclave se se separe de Federaţia Rusă pe criteriu etnic. „Beijingul ar putea lovi Moscova chiar cu propria să armă: să acorde paşapoarte localnicilor şi apoi să treacă la o acţiune de protejare a minorităţilor şi a cetăţenilor săi”, sintetizează „New York Times”.