Întoarcerea din cer
Casele pustii sunt cele mai hoațe vietăți de pe lume. Lasă impresia că vor intra curând în pământ, dar ele se pregătesc în mare secret să-și ia zborul spre cer. Când nu le vede nimeni, își pun niște aripi enorme și se ridică în aer.
Stau pentru ultima oară de vorbă cu casa în care m-am născut. N-a putut să se înalțe la cer, înainte să-mi spună. Așa a fost de când o știu, mi-a mărturisit mereu totul. După cum și eu i-am povestit ei tot ce-am avut pe suflet.
Uite cum facem, zice ea în timp ce-și deschide aripile larg, o să mă vâr sub roțile Carului Mare, până trece întregul stol, și mâine dimineață am să fiu înapoi.
Nici n-am băgat de seamă când a zbughit-o spre stele. O petrec ani în șir cu privirea de jos. Pare să fie vorba de o singură noapte, dar trec în tot acest timp anii cu nemiluita. Într-un târziu, descopăr casa noastră plutind singură-singurică printre stele. Cu toate că e foarte departe, o văd cum se uită pe o fereastră a cerului la Dumnezeu. Și-L văd pe Dumnezeu cum se uită pe o fereastră a casei noastre înăuntru la mine. Oriunde m-aș afla, eu sunt tot timpul într-una din odăile casei noastre. De aceea și pot să privesc de pe pământ cum mă poartă casa noastră pe deasupra lumii.
Cam pe la al treilea cântat al cocoșilor, ne întoarcem amândoi din cer, îndumnezeiți. Gata să intrăm în pământul din care suntem făcuți. O să fie ca și cum ar începe să se crape de ziuă. Atâta tot. După care va ploua vieți de-a rândul cu lumină, deși noi o să credem că plouă cu țărână.
Ștefan MITROI