Povara părinţilor – Eugen BLAGA
Auzim, din ce în ce mai des, în jurul nostru, glasul suferinței, al greutăților, al îngrijorărilor unor părinți, generate azi de povara creșterii unui copil.
Greutățile materiale, lipsurile, apoi timpul din ce în ce mai puțin alocat educației copiilor, costurile din ce în ce mai mari ale educației școlare, chiar și în sistemul public, apoi lipsa de perspectivă pentru viitorul copiilor la terminarea studiilor, fie ele liceale sau universitare, la care se adaugă spaima, deja încetățenită, a părinților, cum că nu se va alege mare lucru din copii, sînt doar cîteva din gravele suferințe ale părinților. Și nu sînt singurele.
Se mai vehiculează, însă, a priori, și pesimista și nejustificată opinie după care copiii din zilele noastre nu vor mai putea atinge performanțele școlare, profesionale, chiar și cele familiale ale generațiilor trecute, adică ale noastre, ale părinților, la fel cum și, vai, că aspirațiile culturale actuale ale copiilor nu se ridică la nivelul valorilor autentice, localizîndu-se, în special, în zona subculturii, a unei culturi de maidan, infestată cu genuri de muzică, literatură sau cinematografice decadente, degradante, promiscue.
Cu alte cuvinte, se pare, încrederea părinților în potențialul copiilor lor a scăzut din ce în ce mai mult, la fel ca și încrederea că societatea va putea oferi tinerilor așteptările firești, adică o educație solidă, un nivel de trai decent, generat de un potențial crescut de ocupare, de acces real la cultura adevărată, etc.
Stratificarea socială produsă după 1989 a determinat, în schimb, și creșterea ofertei de educație a zonei nepublice, evident, cu un potențial calitativ, se spune, net superior celui public, cel puțin la nivelul percepției comune.
Personal, nu sînt foarte convins că alternativa privată în educație aduce în mod neapărat și un spor de calitate. Evident, cu excepția componentei logistice.
Se știe, zona privată, cu costuri extrem de mari, este accesibilă doar unui segment restrîns de populație, adică doar acelora ai căror părinți și-o pot permite, adică familiilor cu foarte mulți bani: oameni de afaceri, membri ai corpului diplomatic, politicieni, magistrați, dar și membri ai executivului și legislativului, bugetari, etc.
Doar din superficiala argumentație de pînă acum putem concluziona că, mai ales în zilele noastre, copilul a devenit o relativă povară pentru familiile din ce în ce mai frămîntate și chinuite de o societate aflată într-o disoluție continuă și profundă. Iar dacă familia a dat naștere la mai mult de un copil, lucrurile se complică și mai mult.
Există însă, cu certitudine, și o povară pe care trebuie să o poarte și copiii noștri. Mulți chiar caută soluții pentru a scăpa de povara/poverile transmise de părinți, pentru că, se știe, există multe tipuri de poveri, pe care, uneori, copiii noștri le poartă întreaga viață.
Unele sînt generate de înfrîngerile suferite de părinți de-a lungul vieții, din cauza multiplelor compromisuri pe care viața i-a obligat să le facă. Și atunci, pentru a le înlătura, prin uitare sau revoltă, transferă urmașului misiunea de a transforma înfrîngerea/înfrîngerile în victorie sau cel puțin în încercarea de a obține un armistițiu, sau, în ultimă instanță, uitarea.
În artă, în toate formele ei de exprimare, în special în cinematografie, ale cărei evenimente intime, familiale, au fost mai mult mediatizate, apoi în artele vizuale, în muzica de toate genurile, dar și în literatură, pînă și în știință, copiii au fost marcați, nu întotdeauna pozitiv, de genialitatea părinților, sufocați de celebritatea acestora, înhibați de succesele mondiale ale predecesorilor, uluiți de succesele planetare ale celor care i-au adus pe lume. Revolta lor s-a manifestat în diferite chipuri. Unii au încercat să egaleze celebritatea părinților. Puțini, e drept, au reușit. Au devenit chiar mai faimoși decît cei care i-au adus pe lume. Dar cei mai mulți nici nu au încercat, convinși fiind că orice încercare este sortită eșecului, pentru că celebritatea uriașă a părintelui nu mai putea fi egalată, credeau ei. Și aunci, această lipsă de suportatbilitate s-a răzbunat. Cei mai mulți și-au pierdut echilibrul, s-au ratat, nu numai în artă, dar chiar în tot ce au încercat.
Exemple sînt multe. Chiar și în lumea noastră europeană, balcanică, dar, poate, nu atît de multe cîte drame s-au produs peste ocean. Dacă ar fi să ne referim doar la copiii lui Michael Jackson, care, iată, pe nesimțite, se pierd. Chiar în zilele trecute unul din copii a avut o primă tentativă de a-și lua viața. Apoi în Europa, copiii lui Alain Delon nu o duc nici ei mai bine. Unul din ei, la doar 19 ani, își acuză copios tatăl: ” …nu am avut niciodată o viață normală, nu o voi avea niciodată. De cînd am devenit major, am căutat prin toate mijloacele să-mi refac viața departe de ei”…”…nu am domiciliu, contul meu bancar este gol. Și totuși, eu sînt fiul celui mai mare actor francez, un om bogat care m-a abandonat”. Nici ceilalți copii ai marelui actor francez, Alain-Fabien și Anouschka nu au reusșit să se apropie de podiumurile de premiere din cinematografie sau din alte arte.
Au fost însă și copii de succes, dacă ar fi să ne referim doar la multiplul galonat cu Oscaruri, Michael Douglas, fiul celebrului Spartacus, întruchipat de Kirk Douglas. Nu același lucru am putea spune de prea mulții copii ai lui Charlie Chaplin, dintre care doar Geraldine a înregistrat oarece notorietate în cinematografie. Puțină lume știe că cea din urmă soție a uriașului talent ce a fost Chaplin a fost fiica celebrului dramaturg american Eugen O Neill și a scriitoarei Agnes, Ooana O Neill, și ea actriță de talent. Poate tocmai de aceea copiii lor nu s-au putut niciodată ridica la standardul părinților sau bunicilor. Au fost adevărate poveri pentru umerii prea puțin largi ai copiilor.
La noi povara părinților a fost uriașă mai ales pentru copiii unor personaje importante din istoria neamului nostru.
Exemplele, din nefericire, sînt multe și cu mare greutate le-am putea aduna doar într-un modest eseu.
Copiii lui Brâncoveanu au fost uciși odată cu tatăl lor, din ordinul sultanului Ahmed, la 15 august 1714.
Copiii lui Alexandru Ioan Cuza au murit de foarte tineri în condiții cel puțin dubioase, unul la 27 de ani, celălat la doar 23 de ani; apoi Lica, fiica conducătorului comunist Gheorghiu-Dej, actriță jucată puțin, a dispărut și ea prematur, la fel ca și cei doi copii, Zoe și Nicu, ai ultimului lider comunist, ucis și el în 1989.
Alții, deși nu au dispărut în condițiile celorlați, nu au făcut, însă, mare lucru din viața lor. Fiul altui lider comunist, oarecum atipic pentru vremurile de atunci, Jean, fiul lui Ion Gheorghe-Maurer, a părăsit țara, locuind la Munchen, în Germania, fără ca noi să fim înștiințați de vreo reușită remarcabilă a acestuia. Despre Donca Mizil nu știm mare lucru, după 89, decît că înainte ar fi fost o variantă pentru năbădăiosul Nicu, în schimb despre Serghei Mizil, celălalt fiu al fostului ministru al Lui Ceaușescu, Paul Niculescu-Mizil, știm chiar multe, la fel de multe ca și tatuajele de pe brațe. Dar nimic remarcabil, doar că este un pasionat opinionist al posturilor de televiziune și un patron de restaurant.
Dacă ne întoarcem în lumea artelor, nu-i putem uita pe cei doi fii ai lui Sabin Balașa, Matei și Tudor, talentați mînuitori ai penelului, din păcate prea mult interesați de cele circa 220 de lucrări moștenite, pentru care se duc lupte crîncene alături de cele cinci soții ale defunctului mare artist.
Din aceeași categorie face parte fiul lui Ion Voicu, de acum și el notoriu, apoi nora Rovanei Plumb, devenită recent crainic sportiv pe sticlă, apoi fiul dirijorului Voicu Enăchescu, crainic sportiv și contestat, de unii, om de afaceri, etc.
Nu au scăpat de atenția publică nici copiii actualului președinte.
În teatru, se pare că lucrurile stau mai bine. Fiica nonagenarului Beligan, Lamia, joacă, și joacă bine, fiul atrăgătorului actor care a fost Iurie Darie, și l-am numit pe Ducu Darie, este un foarte bun regizor și director al unuia dintre cele mai bune teatre, apoi, mai puțin jucat pe scîndură, dar mai prezent în sălile de concerte, Bănică jr. Putem continua cu Oana Pellea, Tudor Chirilă, Mihai Constantin și mulți, mulți alții.
Iată că și în teatru, mulți dintre copii au trebuit să poarte povara părinților. Unii au reușit, alții nu, iar aceștia din urmă au rămas marcați pentru tot restul vieții de nereușite, de eșecuri, de lipsa de vizibilitate într-un spațiu în care, copii fiind, erau mult mai vizibili.
Cu siguranță există și un refuz al unora. Refuzul sau neacceptarea vizibilității, a notorietății, a ceea ce, nejustificat, se atribuie astăzi persoanelor publice. Adică acea notorietate care distruge intimitatea, viața privată, care nu te mai lasă să fii natural, în familie, pe stradă, oriunde. Și atunci, cînd se conștientizează, unii refuză.
Cu certitudine, cum spuneam, există o povară a copiilor, dar viața ne-o demonstrează, povara părinților pare la fel de grea ca și povara copiilor.